Carlos Porter
Traducerea - Emil Doctoreanu.
Culegerea de materiale ale Procesului de la Nuremberg în limba engleză, 42 de volume, poate fi găsită pe pagina de Internet “Military Legal Resources”: http://www.loc.gov/rr/frd/Military_Law/NT_major-war-criminals.html
Fişierele au formatul PDF. Pentru a le citi, aveţi nevoie de programul Acrobat Reader 6.0, sau versiunea mai nouă, care poate fi descărcat gratis de pe pagina
http://www.adobe.com/products/acrobat/readstep2.html
Transcrierea istoriei este tot atât de veche ca şi istoria însăşi. De exemplu, în „Analele” lui Tacitus (XV 38), se menţionează zvonul cum că Nero a dat foc la Roma. Acest zvon a fost repetat de istoricii romani de mai târziu ca un fapt cert (Svetonius, „Nero”, 38; Dio Cassius, „Epistulae”, LXII 16; Pliniu cel Bătrân, „Istoria naturală”, XVII 5). Autorii de mai târziu, la rândul lor, au pus la îndoială acest „fapt cert” şi l-au transformat iarăşi într-un zvon.
În 1946, era considerat un „fapt cert” că naziştii făceau săpun din grăsime umană (IMT I 252 [283]; VII 597-600 [656-659]; XIX 506 [566-567]; XXII 496 [564]). Mai târziu, însă, acest „fapt” s-a transformat şi el într-un zvon (R. Hilberg, „The Destruction of the European Jews”, ediţia definitivă revizuită, New York, Holmes and Meyer, 1985, p. 966: „Până acum, provenienţa zvonului privind săpunul din grăsime umană aşa şi nu a fost stabilită”).
Se pare că acest zvon este de provenienţă sovietică. În Palatul Păcii din Haga, stă expus un vas mare cu un obiect misterios şi puturos care niciodată nu a fost dat la expertiză (proba URSS-393). Angajaţii Palatului Păcii îl arată vizitatorilor curioşi şi le spun că acesta este, de fapt, săpun din grăsime umană, dar, din câte se pare, nu vor să răspundă la scrisorile celor care întreabă dacă acest „săpun” a fost supus vreunei analize ştiinţifice.
În 1943, circulau zvonurile cum că naziştii îi ucid pe evrei cu aburi, cu electricitate, cu gaz, scoţând aer din încăpere, fierbându-i şi prăjindu-i (vezi, de exemplu, „The Black Book: The Nazi Crime Against the Jewish People”, New York, 1946, p. 270, 274, 280, 313; această carte a fost prezentată Comisiei de la Nuremberg drept probă). În 1946, gazările au devenit un „fapt”, pe când uciderile cu aburi, cu electricitate, prin scoaterea aerului din încăpere, prin fierbere şi prin prăjire au rămas simple zvonuri. (Notă. Uciderile cu aburi au fost „dovedite” la Procesul lui Pohl, al 4-lea Proces de la Nuremberg, NMT IV, 1119-1152.)
„Probele” conform cărora naziştii îi gazau pe evrei nu sunt, din punct de vedere calitativ, cu nimic mai bune decât „probele” conform cărora evreii erau ucişi cu aburi, cu electricitate, prin fierbere, prin prăjire sau prin scoaterea aerului din încăpere; va fi perfect rezonabil să punem la îndoială şi aceste „probe”.
Această lucrare reprezintă nu transcrierea istoriei, ci un simplu îndrumar privind un material istoric demult uitat. 312.022 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ şi certificate notarial, prezentate de apărare la Procesul de la Nuremberg, au fost uitate, pe când 8-9 depoziţii scrise prezentate de acuzare, care le-au „dezminţit”, sunt încă ţinute minte (XXI 437 [483]).
Această lucrare conţine numeroase trimiteri la numerele volumelor şi paginilor. Acestea se referă la culegerea de materiale ale Procesului de la Nuremberg (vezi mai jos în note). Aceste trimiteri se dau nu pentru a-l confunda, impresiona sau intimida pe cititor, sau pentru a dovedi corectitudinea afirmaţiei făcute, ci pentru a-i ajuta pe cei interesaţi să găsească mai uşor materialul necesar.
Îl lăsăm pe cititor să decidă de sine stătător dacă argumentele apărării sunt mai credibile decât „probele” prezentate de acuzatori la diverse procese pentru crime de război (săpun din grăsime umană (documentul URSS-197), ciorapi din păr uman (documentul URSS-511), tartine din carne umană (proba 1873, Procesul de la Tokio), etc.).
Note
IMT (International Military Tribunal) - principalul Proces de la Nuremberg organizat de patru state (URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa).
NMT (National Military Tribunal) - Procesele de la Nuremberg ulterioare, organizate doar de SUA (12 procese).
Dacă nu se indică contrariul, trimiterea se face la ediţia americană a materialelor Procesului de la Nuremberg (IMT); în paranteze pătrate se face trimiterea la ediţia germană.
Culegerea de materiale ale Procesului de la Nuremberg în limba engleză, în 42 de volume, poate fi accesată pe pagina de Internet „Military Legal Resources”:
http://www.loc.gov/rr/frd/Military_Law/NT_major-war-criminals.html
„Organizaţiile criminale”
Materialele apărării cu privire la aşa-zisele „organizaţii criminale” constau din mărturiile verbale ale 102 de martori şi din 312.022 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ şi certificate notarial (XXII 176 [200]).
Noţiunea de „criminal” nu a fost niciodată definită (XXII 310 [354]; vezi, de asemenea, XXII 129-135 [148-155]). La fel, nu a fost stabilit când aceste organizaţii au devenit „criminale” (XXII 240 [272-273]).
În ceea ce priveşte partidul nazist, acesta a devenit criminal fie în 1920 (XXII 251 [285]), fie în 1938 (XXII 113 [130]), sau poate că nu a fost niciodată criminal (II 105 [123]).
„Comisiei” de la Nuremberg i-au fost prezentate 312.022 de depoziţii scrise, certificate notarial, însă în procesele-verbale ale şedinţelor Procesului de la Nuremberg acestea lipsesc. Arhiva Naţională din Washington nu posedă nici-o copie a proceselor-verbale ale acestei „comisii”, în care ar fi fost fixate aceste depoziţii, niciodată nu a auzit de acestea şi nici nu ştie despre ce merge vorbă, nemaivorbind de faptul unde ele pot fi găsite.
Din cele 312.022 de depoziţii scrise, doar câteva zeci au fost traduse în limba engleză, aşa că Tribunalul nu le-a putut citi (XXI 287, 397-398 [319, 439]). Preşedintele Tribunalului, Sir Geoffrey Lawrence, nu ştia germana, ca şi Robert Jackson, principalul acuzator din partea SUA.
Din cauza „modificării regulilor” introduse în ultima clipă (XXI 437-438, 441, 586-587 [483-485, 488, 645-646]), multe alte depoziţii scrise au fost respinse din motive tehnice (XX 446-448 [487-489]).
„Comisia” a făcut aşa-zise „rezumate” care au fost transmise Tribunalului (zeci de mii de depoziţii scrise privind tratamentul uman al deţinuţilor etc.). Aceste rezumate nu au fost considerate drept probă. Tribunalul a promis să citească toate cele 312.022 de depoziţii scrise, înainte de a-şi pronunţa verdictul (XXI 175 [198]). Peste 14 zile, însă, s-a anunţat că aceste 312.022 de depoziţii scrise nu sunt veridice (XXII 176-178 [200-203]).
Apoi, s-a decis că o singură depoziţie scrisă prezentată de acuzare (documentul D-973) dezminte 136.000 de depoziţii scrise prezentate de apărare (XXI 588, 437, 366 [647, 483-484, 404]).
Cei 102 martori ai apărării au fost obligaţi să dea mărturii, mai întâi, în faţa „comisiei”, după ce doar la douăzeci şi nouă (XXI 586 [645]) sau, după alte date, la douăzeci şi doi (XXII 413 [468]) din ei li s-a permis să apară în faţa Tribunalului, însă li s-a interzis să dea mărturii „cumulative”, adică aceştia nu-şi puteau repeta mărturiile date în faţa „comisiei” (XXI 298, 318, 361 [331, 352, 398-399]).
Apoi, s-a decis că mărturiile tuturor celor 102 de martori ai apărării sunt dezminţite de 6 depoziţii scrise prezentate de acuzare (XXI 153 [175]; XXII 221 [251]).
Una din aceste depoziţii a fost scrisă în poloneză, aşa că apărarea nu a putut s-o citească (XX 408 [446]). O altă depoziţie a fost semnată de un evreu pe numele Szloma Gol care a afirmat că a exhumat şi a ars 80.000 de cadavre, inclusiv pe cel al propriului său frate (XXI 157 [179]; XXII 220 [250]) (conform ediţiei britanice a materialelor Procesului de la Nuremberg, acesta a exhumat „doar” 67.000 de cadavre). La acel moment, însă, acuzarea deja a încetat să prezinte probele (XX 389-393, 464 [426-430, 506]; XXI 586-592 [645-651]).
Ulterior, în concluzia sa finală, acuzarea a declarat că Tribunalului i-au fost prezentate, în timpul procesului, 300.000 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ, creând, astfel, impresia că acestea erau documentele acuzării (XXII 239 [272]). În realitate, însă, pe tot parcursul procesului, acuzarea a prezentat doar câteva depoziţii scrise cu adevărat valoroase (vezi, de exemplu, XXI 437 [483], unde acuzarea prezintă opt sau nouă depoziţii scrise în răspuns la trei sute de mii de depoziţii scrise prezentate de apărare; vezi, de asemenea, XXI 200 [225], 477-478 [528-529], 585-586 [643-645], 615 [686-687]).
La diverse procese privind lagăre de concentrare (de exemplu, la procesul lui Martin Gottfried Weiss), s-a aplicat următoarea procedură: simpla angajare la un lagăr, chiar şi pe parcursul a doar câteva săptămâni, era considerată drept „cunoaştere constructivă” a „Planului Comun”. Acest „Plan Comun” nu a mai fost definit. Astfel, nu mai era necesar de menţionat posibilele cazuri de tratament inuman sau de arătat că cineva a murit în urma unui tratament inuman. În rezultat, la procesul lui Martin Gottfried Weiss, 36 din cei 40 de inculpaţi au fost condamnaţi la moarte. Termenul „conspiraţie” a fost, de regulă, evitat cu scopul de a simplifica procedura judiciară.
Procesele-verbale ale şedinţelor „comisiei” de la Nuremberg sunt păstrate în Palatul Păcii din Haga şi ocupă jumătate dintr-un safeu înalt cât o clădire. Depoziţiile fiecărui martor au fost tipărite şi numerotate aparte, iar apoi, retipărite din nou pe multe mii de pagini cu numerotare continuă. Primele ciorne şi copiile curate au fost puse în mape şi unite, cu nişte cleme ruginite, de o hârtie foarte fragilă. Este absolut cert că acest material nu a fost citit de nimeni, cel puţin, nu la Haga.
Rezumatele mărturiilor celor 102 de martori apar, în principal, în volumele XXI şi XIII ale materialelor Procesului de la Nuremberg, cu litere mici. Literele mici arată că aceste fragmente au fost scoase din discursul final al apărării (în caz contrar, procesul ar fi fost mult mai lung). Aceste materiale ocupă câteva sute de pagini. Culegerea de materiale ale procesului editată în Marea Britanie nu conţine nici-un cuvânt din aceste materiale. În ediţia americană, lipsesc 11 pagini tipărite cu litere mici, între paragrafele 1 şi 2 de pe pagina 594, volumul XXI. Acestea apar, însă, în ediţia germană (XXI 654-664). Restul din aceste mărturii se pare că este prezent acolo.
Materialele sus-menţionate conţin, printre altele, argumente cu privire la:
- război total (XIX 25 [32]);
- reparaţii (XIX 224-232 [249-259]);
- sindicate germane (XXI 462 [512]);
- Gestapo şi lagăre de concentrare (XXI 494-530 [546-584]);
- Puciul lui Röhm (XXI 576-592 [635-651]);
- Noaptea de Cristal (XXI 590-592 [649-651]);
- strămutare (XXI 467-469, 599-603 [517-519, 669-674]);
- SD (serviciul de securitate; XXII 19-35 [27-47]);
- armamente (XXII 62-64 [75-78]).
Cele 312.022 de depoziţii scrise sunt depozitate, probabil, într-o arhivă germană.
Sentinţa Tribunalului este tipărită de două ori, în volumele I şi XXII. Autorul recomandă cu insistenţă procurarea ediţiei germane şi citirea sentinţei în limba germană în volumul XXII. Se va putea vedea că frazele germane incorecte şi erorile de traducere aparţinând americanilor au fost corectate în ediţia germană prin adnotări. Erori de acest fel în documente pot fi considerate drept dovadă a falsificării.
În general, ediţia germană a materialelor Procesului de la Nuremberg este preferabilă celei americane. Versiunea germană are o mulţime de adnotări care avertizează cititorul despre traduceri incorecte, documente lipsă şi copii falsificate (de exemplu, în volumul XX al ediţiei germane, pe p. 205, este scris: „Această frază nu apare în documentul original”).
Ediţia germană a materialelor Procesului de la Nuremberg cu copertă moale (22 de volume, doar procesele-verbale ale şedinţelor) poate fi procurată de la editura „Delphin Verlag”, München (ISBN 3.7735.2509.5); ediţia americană pe microfilm (42 de volume, cu procesele-verbale ale şedinţelor şi cu documente) poate fi procurată de la editura „Oceana Publications” (Dobbs Ferry NY). De asemenea, toate cele 42 de volume în limba engleză se află pe Internet pe site-ul „Military Legal Resources” (vezi mai sus în note).
|
Palatul Păcii de la Haga |
Conform versiunii tradiţionale a evenimentelor, aliaţii au studiat 100.000 de documente şi au selectat, dintre acestea, 1.000 de documente care au fost prezentate drept probe, iar documentele originale au fost depozitate, ulterior, la Palatul Păcii de la Haga. În realitate, însă, lucrurile au stat cu totul altfel.
Documentele care au fost folosite la Procesul de la Nuremberg drept probe erau, în marea lor parte, „fotocopii” ale „copiilor”. Multe din aceste „documente originale” erau scrise în întregime pe o hârtie simplă, de nişte persoane necunoscute, neavând careva ştampile sau însemnări scrise de mână. Uneori, în acestea pot fi găsite nişte iniţiale ilizibile sau semnături aparţinând persoanelor mai mult sau mai puţin cunoscute care „confirmă” că documentul respectiv este o „copie conformă”. Unele din aceste documente au ştampile germane, unele nu. Multe documente au fost „găsite” de către sovietici sau „autentificate” de comisia sovietică pentru crime „fasciste”.
Spre exemplu, volumul XXXIII conţine 20 de interogatorii sau depoziţii sub prestare de jurământ, 12 fotocopii, 5 copii fără semnături, 5 documente originale cu semnături, 4 copii de material tipărit, 3 copii mimeografice, 3 documente transmise prin teletip, 1 microcopie, 1 copie semnată de un terţ şi 1 copie de provenienţă necunoscută.
Palatul Păcii de la Haga are foarte puţine documente originale din timpul războiului, dacă le are în genere. În schimb, acolo se află multe „afidavite”, sau depoziţii scrise date sub prestare de jurământ, de după război, procese-verbale ale şedinţelor „Comisiei Tribunalului”, precum şi mult material valoros al apărării.
La Haga se află „săpunul din grăsime umană”, analiza chimică a căruia nu s-a mai făcut, precum şi „metoda originală de fabricare a săpunului din grăsime umană” (documentul URSS-196) care este un fals, dar, din câte se pare, acolo nu poate fi găsit nici-un document german original din timpul războiului.
La Haga se păstrează copiile fotostatice negative ale acestor documente executate pe o hârtie foarte fragilă şi cusute cu cleme. Pentru a face o fotocopie a fotostatelor, clemele trebuie să fie scoase. Atunci când fotostatele sunt cusute din nou, apar alte găuri. Majoritatea acestor documente s-a fotocopiat foarte rar şi, după cum spun angajaţii Palatului Păcii, vizitatorii care vor să vadă documentele sunt o raritate.
Arhiva Naţională din Washington afirmă că documentele originale se păstrează la Haga (vezi Telford Taylor, „Use of Captured German and Related Documents”, A National Archive Conference). Cei din Haga, la rândul lor, afirmă că documentele originale se păstrează la Washington.
Arhiva de Stat din Nuremberg şi Arhiva Federală din Koblenz, de asemenea, nu au documente originale, şi ambele arhive afirmă că documentele originale se află la Washington. Întrucât documentele originale sunt, în majoritatea cazurilor, nişte „copii”, deseori nu există nici-o dovadă a faptului că documentele în cauză, în genere, au existat vreodată.
Acuzatorul principal din partea SUA Robert Jackson a început să citeze, chiar din startul procesului, o mulţime de documente falsificate sau neavând nici-o valoare, precum PS-1947, PS-1721, PS-1014, PS-81, PS-212, etc. (II 120-142 [141-168])
Documentul PS-1947 este o „copie” a „traducerii” scrisorii din partea generalului Fritsch adresată baronesei von Schutzbar-Milchling. Mai târziu, baroneasa va depune o depoziţie scrisă, declarând că nu a primit niciodată o asemenea scrisoare (XXI 381 [420-421]). „Scrisoarea” din partea generalului Fritsch către baroneasa von Schutzbar-Milchling a fost recunoscută ca fiind falsă încă în timpul procesului şi nu a fost inclusă în culegerea de documente (aceasta trebuia să apară în volumul XXVIII la p. 44), însă Jackson nu a fost admonestat de Tribunal (XXI 380 [420]).
Se pare că energicii americani au falsificat 15 „traduceri” ale unor asemenea „scrisori”, după aceasta toate „documente originale” dispărând într-un mod misterios (vezi Taylor, „Captured Documents”).
Documentul PS-1721 este, de asemenea, un fals. În acesta, un membru SA scrie un raport lui însuşi despre aceea cum se execută ordinul adus cuvânt cu cuvânt în acelaşi raport. Însemnările de pe paginile 2 şi 3, scrise de mână, sunt o imitaţie evidentă a însemnărilor de pe pagina 1 (XXI 137-141 [157-161], 195-198 [219-224], 425 [470]; XXII 147-150 [169-172]). Vezi, de asemenea, „Testimony Before the Commission”, Fuss, 25 aprilie, şi Lucke, 7 mai 1946.). Arhiva Naţională din Washington are fotostatul pozitiv al documentului PS-1721, iar Haga are fotostatul negativ. „Documentul original” este o fotocopie (XXVII 485).
Documentul PS-1014 este „discursul” falsificat al lui Hitler scris de către o persoană necunoscută pe o hârtie neavând careva semnături sau ştampile. Documentul este întitulat „Al doilea discurs”, cu toate că se ştie că Hitler a ţinut doar un singur discurs în acea zi. Există patru versiuni ale acestui discurs, trei dintre care sunt nişte falsuri (PS-1014, PS-798, L-3), iar una este autentică (Ra-27) (XVII 406-408 [445-447]; XVIII 390-402 [426-439]).
Unul din falsuri, documentul L-3 având ştampila laboratorului FBI, nu a mai fost acceptat de Tribunal ca probă (II 286 [320-321]), însă 250 de copii ale acestuia au fost distribuite printre jurnalişti ca fiind autentice (II 286-293 [320-328]). A.J.P. Taylor aduce acest document pe pagina 254 a lucrării sale „The Origins of the Second World War” (Fawcett Paperbacks, 2nd Edition, with Answer to his Critics), indicând drept sursă „German Foreign Policy”, Series D VII, Nr. 192 şi 193.
Documentul L-3 stă la originea multor afirmaţii atribuite lui Hitler, printre care: „Cine astăzi îşi mai aminteşte de soarta armenilor?” sau „Duşmanii noştri sunt nişte viermi mizerabili, eu i-am văzut la München”. În acest document, „Hitler” se compară cu Genghis Khan şi declară că va nimici toţi polonezii şi îi va trage lui Chamberlain un şut între picioare, în faţa fotografilor. Se pare că documentul L-3 a fost tipărit la aceeaşi maşină de scris ca şi multe alte documente de la Nuremberg, inclusiv celelalte două versiuni ale aceluiaşi discurs. Probabil că această maşină de scris era de modelul „Martin” şi a fost confecţionată de firma „Triumph-Adler-Werke” din Nuremberg.
Documentul PS-81 este o „copie certificată conformă” a unei scrisori fără semnătură scrisă de către o persoană necunoscută pe o hârtie simplă. Posibil că aceasta este o ciornă a unei scrisori care nu a mai fost expediată. S-a afirmat tot timpul că aceasta este o scrisoare scrisă de către Rosenberg, însă Rosenberg a negat acest fapt (XI 510-511 [560-561]). Documentul nu are semnătură, iniţiale, spaţiu pentru numărul de înregistrare (o însemnare birocratică) şi nu a fost găsit printre hârtiile destinatarului (XVII 612 [664]). PS-81 este o „fotocopie” prezentată de sovietici (URSS-353, XXV 156-161).
Documentul PS-212 a fost, de asemenea, întocmit de către o persoană necunoscută, fiind executat în întregime pe o hârtie simplă şi neavând careva însemnări scrise de mână, dată, adresă sau ştampilă (III 540 [602]; XXV 302-306; vezi, de asemenea, fotocopiile fotostatelor negative care se află la Palatul Păcii de la Haga).
Toate aceste cazuri sunt destul de tipice. Astfel, documentul PS-386, aşa-zisul „protocol al lui Hossbach” (pretinsul discurs al lui Hitler din 5 noiembrie 1938), este o „fotocopie certificată” a microcopiei „copiei certificate conforme” (făcute de un american) a „copiei certificate conforme” (făcute de un neamţ) a „notiţelor lui Hossbach”, care nu au fost autentificate de Hitler şi care au fost făcute de Hossbach din memorie cinci zile mai târziu. Acesta nu este cel mai rău document, ci, din contra, unul din cele mai bune, deoarece se ştie cine a făcut una din „copii”. Textul documentului PS-386 a fost „redactat” (XLII 228-230).
Aşadar, „procesul pe baza documentelor” funcţionează în felul următor: persoana necunoscută A ascultă pretinsele „declaraţii verbale” ale persoanei B şi face notiţe sau întocmeşte un document pe baza acestor pretinse declaraţii verbale. Apoi, documentul se prezintă drept probă nu împotriva persoanei A care a făcut copia, ci împotriva persoanelor B, C, D, E şi a unui şir de alte persoane, în ciuda faptului că ele nu au nimic comun cu acest document sau cu pretinsele declaraţii. După aceasta, se afirmă, fără un pic de ruşine, că „B a spus”, „C a făcut”, „D şi E ştiau” etc. O asemenea procedură contravine regulilor probatorii ale tuturor ţărilor civilizate. În plus, autenticitatea acestor documente nu se verifică prin mărturii.
La Nuremberg, se apela rar la falsificarea documentelor originale, deoarece documentele nici măcar nu erau prezentate la şedinţele de judecată. „Documentul original” (adică „copia” originală fără semnătură) se păstra în safeul Centrului de Documentare (II 195 [224], 256-258 [289-292]).
Tribunalului i se prezentau 2 „fotocopii” (V 21 [29]) sau 6 „fotocopii” (II 251-253 [284-286]) ale „copiei”. Celelalte copii se făceau pe mimeograf cu ajutorul unei matrice mimeografice (IX 504 [558-559]).
În procesele-verbale ale şedinţelor, cuvântul „original” este folosit cu sensul de „fotocopie” (II 249-250 [283-284]; XIII 200 [223], 508 [560], 519 [573]; XV 43 [53], 169 [189], 171 [191], 327 [359]), pentru a distinge fotocopiile de copiile mimeografice (IV 245-246 [273-274]).
„Traducerile” tuturor documentelor erau disponibile încă de la începutul procesului (II 159-160 [187-189], 191 [219-220], 195 [224], 215 [245], 249-250 [282-283], 277 [312], 415 [458], 437 [482-483]), însă textele „originale” în limba germană au apărut abia peste cel puţin 2 luni. Aceasta este adevărat nu doar pentru memorandumuri, actul de acuzare, informaţii etc., ci pentru toate documente în general. Apărarea a reuşit să obţină documente în limba germană doar la 9 ianuarie 1946, dacă nu mai târziu (V 22-26 [31-35]).
Printre documentele făcute pe maşina de scris sus-menţionată se numără, de asemenea, documentul PS-3803, „scrisoarea” lui Kaltenbrunner către primarului Vienei şi „scrisoarea de acompaniere” a acestui primar care a expediat Tribunalului „scrisoarea” lui Kaltenbrunner (XI 345-348 [381-385]). În această „scrisoare” a lui Kaltenbrunner, se conţine un termen geografic incorect (XIV 416 [458]).
Bormann a fost acuzat de „persecutarea religiei” şi de o mulţime de alte crime grave. Avocatul său dr. Bergold a subliniat că multe state contemporane (făcând aluzie la URSS) declară în mod deschis caracterul lor ateist şi că dispoziţiile care interzic preoţilor să ocupe posturi înalte în partidul nazist nicidecum nu pot fi numite „persecutare”. Bergold a mai spus: „Partidul se descrie ca o organizaţie criminală, ca o conspiraţie. Este oare o crimă să nu permiţi la anumite persoane să participe într-o conspiraţie criminală? Este oare aceasta o crimă?” (V 312 [353])
Tribunalului i-au fost prezentate documentele în care Bormann interzice persecutarea religiei şi permite, cu text deschis, predarea religiei (XXI 462-465 [512-515]). Un aspect important al dispoziţiilor sale referitoare la religie era acela că textul biblic trebuia să fie folosit în întregime; omiteri, manipulări sau distorsiuni ale textului erau interzise. Bisericile beneficiau de subsidii guvernamentale până la sfârşitul războiului. Restricţiile cu privire la tipărirea ziarelor, introduse în timpul războiului din cauza deficitului hârtiei, erau aplicate pentru toate ziarele, nu numai pentru cele religioase (XIX 111-124 [125-139]; XXI 262-263, 346, 534, 539 [292-293, 383, 589, 595]; XXII 40-41 [52-53]).
Avocatul lui Bormann a arătat, fără careva dificultăţi, că Bormann nu putea fi declarat vinovat de vreo crimă conform legilor vreunei ţări, deoarece este clar că stenografii nu pot purta răspundere penală pentru fiecare document pe care îl semnează. Nu era clar în ce măsură Bormann acţiona ca un simplu stenograf sau secretar, însă legea, oricum, conta mai puţin pentru acuzare şi, în cele din urmă, Bormann a fost condamnat la moarte prin spânzurare. Sentinţa urma să fie executată imediat, în ciuda unui şir întreg de mărturii conform cărora Bormann a murit în urma exploziei unui tanc şi, deci, corpul său nu se afla într-un singur loc, ceea ce făcea spânzurarea sa cam problematică (XVII 261-271 [287-297]).
Dönitz a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru ducerea „războiului subacvatic ilegal” împotriva britanicilor. În dreptul internaţional, totul se bazează pe reciprocitate şi pe acorduri internaţionale care pot fi impuse doar prin reciprocitate. În timpul războiului, cea mai bună apărare împotriva unei arme este contraatacul viguros cu aceeaşi armă. Marea Britanie, fiind regina mărilor, lupta, în ambele războaie mondiale, prin intermediul blocadei şi aşa-zisului sistem „navicert”. Englezii opreau, în mare, nave neutre şi le somau să se deplaseze spre porturile britanice, unde le percheziţionau aplicând formule complicate: dacă un stat neutru importa mai multă hrană, îngrăşăminte, lână, piele, cauciuc, bumbac, etc. decât cantitatea necesară pentru consumul său interior (conform opiniei britanicilor), aceasta însemna că diferenţa era destinată expedierii către nemţi. Ca rezultat, nava (şi întreaga marfă) era confiscată şi vândută la licitaţie, ceea ce încălca, de asemenea, prevederile tuturor contractelor britanice de asigurări maritime.
În anii 1918-1919, deja după încheierea armistiţiului, britanicii şi-au menţinut blocada timp de opt luni de zile, pentru a-i impune pe nemţi să ratifice Tratatul de la Versailles. Aceasta a constituit o gravă încălcare a condiţiilor armistiţiului şi a tuturor normelor dreptului internaţional. Ca rezultat, în timp ce diplomaţii tergiversau, sute de mii de nemţi au murit de foame. Hitler a numit corect aceasta „cea mai mare încălcare a unei promisiuni din toate timpurile”. Britanicii, la rândul lor, au afirmat că blocada ca atare a fost legală, dar s-a efectuat într-o manieră cu totul ilegală (vezi „1911 Encyplopaedia Britannica”, art. „Neutrality”; „1922 Encyclopaedia Britannica”, art. „Blockade”, „Peace Conference”).
Statele neutre, inclusiv SUA, s-au plâns că aceasta încalcă neutralitatea lor, însă, totuşi, s-au conformat englezilor, în încălcarea neutralităţii lor. Statul care permite ca neutralitatea lui să fie încălcată poate fi considerat un stat beligerant. (Apropo, în timpul războiului cu Japonia, americanii, conform propriei lor afirmaţii, „scufundau tot ce se mişca, chiar din prima zi a războiului”).
Britanicii nu au ratificat a 5-a Convenţie de la Haga din 18 octombrie 1907 cu privire la Drepturile Statelor Neutre, însă considerau că prevederile acesteia sunt obligatorii pentru nemţi şi japonezi, în ciuda faptului că convenţia conţinea clauza de participare universală; conform acestei clauze, convenţia îşi pierde valabilitatea, dacă în conflict este implicată o parte care nu a semnat convenţia.
În 1939, Germania avea doar 26 de nave submarine care puteau fi folosite în Oceanul Atlantic, ceea ce constituia a cincea parte a flotei submarine a Franţei. Mai mult ca atât, submarinele germane erau cu mult mai mici decât cele ale altor state. Nemţii puteau menţine contrablocadă împotriva Marii Britanii doar avertizând statele neutre să nu navigheze în apele din jurul Insulelor Britanice. Pentru britanici, aceasta era o „crimă”.
Dintre aceste 26 de submarine, multe se aflau la reparaţie în acelaşi timp, aşa că, pe parcursul unor luni, doar 2-3 submarine erau bune pentru utilizare. Este evident, de asemenea, că submarinele nu pot efectua percheziţia şi confiscarea astfel cum o fac navele de suprafaţă. Odată ieşită la suprafaţă, o submarină rămâne practic fără apărare chiar şi împotriva celei mai mici arme de pe o navă comercială, nemaivorbind de radio, radar şi aviaţie.
La Nuremberg, britanicii au afirmat că submarinele germane trebuiau să iasă la suprafaţă şi să înştiinţeze nava de suprafaţă de intenţia lor de a efectua o percheziţie. Apoi, nemţii trebuiau să aştepte până când nava de suprafaţa va începe ostilităţile, şi doar după aceea ei puteau să scufunde nava de suprafaţă (probabil, cu armele de pe puntea submarinei). După aceasta, ei trebuiau se ia la bordul submarinei zeci sau chiar sute de supravieţuitori (unde aceştia ar fi fost într-un pericol cu mult mai mare decât dacă s-ar fi aflat pe o barcă de salvare) şi să-i ducă până la cel mai apropiat ţărm. Dacă apăreau avioane britanice şi scufundau submarina, omorând supravieţuitorii (inclusiv cei britanici), se considera că aceştia au fost omorâţi de nemţi.
Aceasta este de-a dreptul ridicol. Nici-o convenţie internaţională nu cere aşa ceva şi nici-un stat nu a luptat într-o asemenea manieră. Deoarece operaţiunile de salvare a supravieţuitorilor lăsau submarina fără apărare şi, deseori, duceau la pierderea submarinei şi la moartea echipajului acesteia, Dönitz a interzis orice operaţiuni de salvare. Aceasta a fost numit ordin de „exterminare a supravieţuitorilor”. Această acuzaţie, totuşi, nu a fost inclusă în sentinţa finală.
Dönitz a fost acuzat, de asemenea, că a încurajat poporul german să opună rezistenţă inutilă – o „crimă” comisă şi de Churchill. La aceasta, Dönitz a răspuns: „Era foarte dureros că oraşele noastre continuau să fie bombardate până la temelii şi că aceste bombardamente luau tot mai multe vieţi. Numărul acestor victime constituie 300-400 mii de oameni, majoritatea dintre care au murit în urma bombardamentului Dresdenului, care nu era justificat din punct de vedere militar şi, de aceea, nu putea fi prevăzut. Totuşi, acest număr este relativ mic în comparaţie cu acele milioane de nemţi - soldaţi şi civili - care ar fi murit în Est, dacă noi am fi capitulat în iarnă”.
Cazul lui Dönitz apare aici: XIII 247-406 [276-449]; XVIII 312-372 [342-406].
Frank a fost acuzat că a făcut sute de afirmaţii antisemite într-un document de 12.000 pagini numit „agenda” sa. Această „agendă” conţine doar o singură pagină semnată de Frank, precum şi sute de afirmaţii cu caracter uman care, însă, au fost ignorate (XII 115-156 [129-173]). Afirmaţiile antisemite au fost selectate de sovietici şi incluse într-un document concis, PS-2233, care a fost prezentat ca probă şi numit, tot timpul, „agenda lui Frank”.
În realitate, însă, adevărata „agendă” de 12.000 de pagini conţine rezumate (nu procese-verbale sau stenograme) ale conferinţelor la care, deseori, vorbeau concomitent 5 sau 6 persoane, ceea ce crea o mare confuzie: nu era clar întotdeauna cui îi aparţin unele sau alte afirmaţii (XII 86 [97-98]).
Frank le-a înmânat americanilor „agenda” sa crezând că datorită acesteia va fi achitat: în discursurile sale publice, el protesta împotriva „acţiunilor ilegale” ale lui Hitler, cu un mare risc pentru el, şi a încercat de 14 ori să-şi dea demisie (XII 2-114 [8-128]; XVIII 129-163 [144-181]).
După ce a citit în „presă străină” o serie de articole despre procesul sovietic de la Maidanek, Frank a rămas convins că atrocităţile germane au avut loc (XII 35 [43]). În ceea ce priveşte Auschwitzul, acesta nu făcea parte din teritoriul controlat de Frank.
Frank îşi vedea misiunea în crearea, în statul naţional-socialist, a unui sistem judiciar independent - o misiune care, după părerea sa, s-a dovedit a fi imposibilă. În discursul său din 19 noiembrie 1941, Frank a declarat: „Legea nu poate fi redusă până la nivelul la care ea este obiectul unui târg. Legea nu poate fi vândută. Aceasta ori există, ori nu. Legea nu poate fi comercializată la bursă. Dacă legea nu-şi găseşte suportul, statul îşi pierde sprijinul moral şi se scufundă în adâncimile nopţii şi terorii”.
Trebuie de subliniat că „acţiunile ilegale” ale lui Hitler niciodată nu au inclus promulgarea legilor cu putere retroactivă; în trei cazuri, pedeapsa a fost mărită după pronunţarea sentinţei (XVII 504 [547]).
„Jefuirea operelor de artă”, la care Frank, chipurile, ar fi participat, va fi examinată în capitolul consacrat lui Rosenberg.
Frick a fost spânzurat pentru „germanizarea” populaţiei din Posen, Danzig, Prusia de Vest, Eupen, Malmedy, Sudetenland, Memelland şi Austria (!). Toate aceste teritorii, cu excepţia Austriei, făceau parte din Imperiul German şi au fost rupte de la Germania în urma Tratatului de la Versailles. Regiunea Malmedy era francofonă, iar toate celelalte erau germanofone. Austria nu reuşea să supravieţuiască ca o entitate economică aparte după 1919 şi a cerut să fie unită cu Germania printr-un plebiscit. Drept răspuns, învingătorii democratici au ameninţat să taie Austria de la toate sursele de livrare a produselor alimentare (XVIII 55 [66]; XIX 360 [397]).
Lui Frick i s-a imputat, de asemenea, uciderea a 275.000 de handicapaţi mintali, conform unui „raport” al „comisiei pentru crime de război” din Cehoslovacia.
Frick, ca şi Göring, a fost numit responsabil pentru existenţa lagărelor de concentrare. În apărarea sa, s-a spus că legile cu privire la arest preventiv au fost adoptate, atât în Germania, cât şi în Austria, încă până la venirea naţional-socialiştilor la putere. În Austria, legea în cauză se numea „Anhaltehaft” şi a fost folosită pentru a întemniţa mii de naţional-socialişti (XXI 518-521 [572-576]). În Germania, legea cu privire la arest preventiv există şi până în ziua de astăzi, sub numele de „U-haft” („Untersuchungshaft”).
În sentinţa finală a unuia din cele mai importante procese privind Dachau („Trial of Martin Gottfried Weiss and Thirty-Nine Others”, „Law Reports of Trials of War Criminals”, vol. XI, p. 5, publicat de ONU), apare următoarea frază: „În cazul cu privire la lagărul de concentrare Mauthausen, circumstanţele erau, în general, identice, deşi numărul de victime era cu mult mai mare, deoarece uciderile în masă se efectuau [la Mauthausen] cu ajutorul unei camere de gazare”.
Nu reprezintă oare aceasta o recunoaştere a faptului că la Dachau nu existau camere de gazare? Conform culegerii de materiale judiciare „Law Reports of Trials of War Criminals”, la nici-un proces privind Dachau nu a fost dovedită existenţa la Dachau a unei camere de gazare.
La Nuremberg, a fost acceptată ca probă, în calitate de documentul PS-3590, „copia certificată conformă” a sentinţei Procesului lui Martin Gottfried Weiss, însă fraza de mai sus a fost scoasă de acolo (V 199 [228]). Despre exterminarea în masă la Dachau prin gazare se mai afirmă în trei documente: PS-3249 (V 172-173 [198]; XXXII 60), PS-2430 (XXX 470) şi L-159 (XXXVII 621).
Franz Blacha, martorul care a semnat depoziţia scrisă despre „gazările în masă la Dachau”, documentul PS-3249 (întocmit de Daniel L. Margolies, implicat, de asemenea, în falsificarea a trei discursuri de-ale lui Hitler, XIV 65 [77]), l-a acuzat pe Frick că acesta a vizitat Dachau. Frick a negat aceasta şi a cerut să i se permită efectuarea unei confruntări cu Blacha şi luarea cuvântului în apărarea sa. Această cerere a fost respinsă. Se pare că Frick s-a conformat cu această decizie: el nu a mai dat mărturii. Discursul final al avocatului său apare aici: XVIII 164-189 [182-211].
Franz Blacha, un comunist înfocat, a devenit, în 1961, preşedintele Comitetului Internaţional al Foştilor Deţinuţi de la Dachau şi a continuat să afirme că a fost martor ocular la gazările în masă şi a confecţionat pantaloni şi alte obiecte din piele umană.
Procesul lui Martin Gottfried Weiss este disponibil pe 6 bobine de microfilm (MII 74) la Arhiva Naţională din Washington. Materialele investigaţiei judiciare preliminare referitoare la „camera de gazare” de la Dachau (raportul, schema, capul de duş (bobina 1)) nu au mai fost prezentate ca probă şi nu se numără printre probele materiale ale procesului (bobina 4). În procesele-verbale ale şedinţelor de judecată (bobinele 2 şi 3), nu se menţionează niciodată vreo cameră de gazare de la Dachau, cu excepţia a câtorva propoziţii din depoziţiile lui Blacha (vol. 1, p. 166-169). Aşa-zisa „piele umană” s-a dovedit a fi pielea unor cârtiţe (vol. 4, p. 450, 462, 464).
Citind o scrisoare, Fritzsche a crezut că în URSS se comit ucideri în masă şi a încercat să verifice acest fapt, însă aşa şi nu a reuşit să găsească careva dovezi (XVII 172-175 [191-195]).
Fritzsche este un inculpat destul de important, deoarece, în cazul său, s-a admis că presa străină a publicat multe ştiri false despre Germania (XVII 175-176 [194-196]; vezi, de asemenea, XVII 22-24 [30-33]). Însă anume asemenea articole din ziare şi mesaje transmise prin radio constituiau „fapte unanim recunoscute”, probarea cărora, conform Statutului Tribunalului, nu era necesară (art. 21 al regulilor probatorii, I 15 [16]; II 246 [279]).
În apărarea lui Fritzsche, s-a spus că nici-o convenţie internaţională nu reglementează propagandă sau relatări despre atrocităţi, adevărate sau false, şi că legea doar a unui singur stat (Elveţia) interzice insultarea conducătorilor statelor străine.
Oricum, pentru judecătorii de la Nuremberg conta mai puţin faptul că Fritzsche putea fi vinovat de comiterea vreunei crime. Mult mai importantă era evitarea unui proces la care toţi inculpaţii ar fi fost condamnaţi. Drept consecinţă, la târguiala de dinaintea pronunţării sentinţei finale, s-a decis că Fritzsche poate fi achitat.
Cazul lui Fritzsche apare aici: XVII 135-261 [152-286]; XIX 312-352 [345-388].
Funk era un pianist clasic dintr-o familie artistică respectată, căsătorit de 25 de ani la momentul procesului, şi un fost editor financiar. Ca şi majoritatea celorlalţi inculpaţi, Funk a fost acuzat că a comis „acte imorale” care dovedesc „participarea sa voluntară la Planul Comun”, cum ar fi acceptarea cadourilor de ziua sa de naştere de la Hitler, însă este evident că asemenea acte nu sunt ilegale.
Funk a declarat că englezii şi polonezii s-au conspirat cu scopul de a atrage Germania în război, crezând că generalii germani îl vor înlătura pe Hitler (XIII 111-112 [125-126]).
Funk a fost acuzat că a colaborat cu SS în ceea ce priveşte uciderea deţinuţilor lagărelor de concentrare şi scoaterea dinţilor lor de aur în scopul finanţării industriei militare. Dinţii scoşi erau păstraţi în safeul din Reichsbank, alături de instrumente pentru bărbierit, stilouri, deşteptătoare şi alte vechituri fără nici-o valoare. Se pare că acuzarea a uitat că, conform depoziţiilor lui Rudolf Höss, dinţii erau topiţi la Auschwitz (XI 417 [460]).
Funk a declarat că cantităţile şi tipurile celor furate erau de-a dreptul ridicole şi a subliniat că SS activa, de asemenea, în calitate de poliţie vamală şi observa respectarea regulilor controlului valutar, care, printre altele, interziceau posesia aurului, argintului şi a valutei străine. Era perfect normal că SS confisca o mare cantitate de obiecte de valoare şi că, fiind o instituţie guvernamentală, aceasta avea conturi financiare pe care, printre altele, erau păstrate obiecte preţioase. Cetăţenii germani, de asemenea, păstrau obiectele lor de valoare în safeurile din Reichsbank la care, însă, SS nu avea acces, pentru că acestea erau private.
Pe măsură ce bombardamentele se intensificau, cetăţenii simpli germani dădeau băncii spre păstrare tot mai multe obiecte de valoare. În cele din urmă, după un raid îndeosebi de distrugător asupra Reichsbankului, obiectele de valoare au fost mutate în Turingia, la o mină de potasiu. Acolo, aceste obiecte au fost găsite de americani care au făcut despre ele un film mincinos. Funk şi avocatul său au demonstrat falsitatea acestui film folosind un martor al acuzării, în cadrul uneia din cele mai captivante mărturii şi a unuia din cei mai captivanţi interogatorii încrucişaţi din cadrul întregului proces (XIII 169 [189-190], 203-204 [227-228], 562-576 [619-636]; XXI 233-245 [262-275]).
La fel de rapid a fost dezminţită şi depoziţia ridicolă a lui Oswald Pohl, documentul PS-4045, în care Funk era acuzat că a discutat, la un dineu cu oaspeţi (în prezenţa a zeci de oameni, incluzând chelnerii), folosirea dinţilor de aur ai evreilor ucişi în scopul finanţării industriei militare (XVIII 220-263 [245-291]). Această depoziţie a fost făcută în limba germană şi semnată de Robert Kempner în calitate de martor. Ulterior, Pohl a fost condamnat la moarte pentru masacrarea oamenilor cu aburi, în 10 „camere de aburi” de la Treblinka, şi pentru confecţionarea ţolilor din părul lor (NMT IV 1119-1152, al 4-lea Proces de la Nuremberg).
Ca şi ceilalţi inculpaţi, Funk a crezut că „crimele împotriva umanităţii” au avut într-adevăr loc, dar a continuat să afirme că nu ştia nimic despre ele. Aceasta, desigur, încă nu înseamnă că aceste crime au avut loc.
Kurt Gerstein este, deseori, numit un martor al Holocaustului, ceea ce, însă, nu este corect. Prin martor, în mod normal, se înţelege persoana care a văzut ceva şi care apare în instanţă de judecată pentru a da mărturii bazate pe experienţa sa proprie. Gerstein, însă, nu a făcut aşa ceva. Gerstein a fost persoana care a dat depoziţii scrise fără prestare de jurământ; cu alte cuvinte, numele său apare la sfârşitul „depoziţiilor” tipărite în limba franceză, pe care el poate că le-a scris, poate că nu (documentul PS-1553, respins la Nuremberg) (VI 333-334 [371-372], 362-363 [398-399]).
Conform uneia din versiuni, Gerstein şi-a scris depoziţiile în închisoarea din Cherche-Midi (Franţa) şi s-a sinucis, corpul său dispărând după aceasta.
Mult mai probabil, însă, este aceea că depoziţiile sale au fost scrise, în limba franceză, de un interogator-„traducător” (posibil, un evreu german) şi că unele contradicţii din text (de exemplu, iarna în august sau maşina care, în următoarea frază, se transformă în tren) au apărut în urma transcrierii imperfecte a interogatoriilor în depoziţii scrise. La procesele pentru crime de război mai puţin importante, precum şi la cele japoneze, asemenea „depoziţii scrise”, date fără prestare de jurământ, erau un lucru obişnuit: se considera că acestea posedă „valoare probantă”, însă au mai puţină „greutate” în comparaţie cu depoziţiile date sub prestare de jurământ.
Este posibil, de asemenea, că Gerstein a murit în urma rănilor căpătate în timpul interogărilor sau s-a spânzurat pe panglica de la maşina de scris.
„Depoziţiile” lui Gerstein au fost citate din belşug în cadrul procesului lui Pohl la care s-a „demonstrat” că Treblinka avea 10 „camere de gazare” (PS-1553) şi 10 „camere de aburi” (PS-3311), în acelaşi lagăr şi în acelaşi timp.
Una din cele mai cunoscute relatări despre comportarea şi starea psihologică a inculpaţilor de la Procesul de la Nuremberg poate fi găsită în cartea psihologului G.M. Gilbert (un fiu al emigranţilor evrei din Austria) „Nuremberg Diary”. O mare parte a materialelor din carte constă din conversaţiile pe care inculpaţii şi alte persoane, cum ar fi Rudolf Höss, chipurile au ţinut cu Gilbert sau între ei (!) şi pe care Gilbert, ulterior, chipurile le-a reprodus din memorie.
Comparând cele scrise de Gilbert cu procesele-verbale ale şedinţelor Procesului de la Nuremberg, se va putea constata că inculpaţii vorbeau într-o manieră cu totul diferită de cea pe care le-o atribuie Gilbert. Gilbert nu făcea nici-un fel de notiţe. Nu erau prezenţi nici-un fel de martori.
Cei care cred că documentele PS-1014, PS-798 şi L-3 sunt „discursurile lui Hitler” (cel puţin, în comparaţie cu documentul Ra-27) pot, în continuare, crede că cartea lui Gilbert conţine „declaraţiile inculpaţilor de la Procesul de la Nuremberg”. Aceasta, desigur, nu exclude posibilitatea că aceştia au putut face declaraţii similare celor pe care, mai târziu, le-a „amintit” Gilbert.
Gilbert credea că inculpaţii au gazat milioane de evrei. Dacă ei nu se simţeau vinovaţi pentru cele comise, înseamnă că erau „şizofrenici”. Este evident că o asemenea convingere din partea lui Gilbert a influenţat, într-o careva măsură, perceperea şi memoria lui, chiar dacă el spunea adevărul şi, într-adevăr, a ţinut conversaţii cu inculpaţii. Dacă el a minţit, atunci el nu este unicul „american” de la Procesul de la Nuremberg care a minţit. De exemplu, Telford Taylor era incapabil să repete, fără greşeli, chiar şi cea mai simplă declaraţie (compară declaraţiile generalului Manstein (XX 626 [681-682]) cu „citatul” adus de Taylor (XXII 276 [315])).
Cea mai bună dovadă a neonestităţii lui Gilbert o reprezintă însemnarea de la 14 decembrie 1945: „Maiorul Walsh a continuat să citească probele documentare ale exterminării evreilor la Treblinka şi la Auschwitz. Într-un document polonez, se spunea: „Toate victimele trebuiau să-şi scoată hainele şi încălţămintea, care, apoi, erau colectate; după aceasta, toate victimele (mai întâi, femeile şi copiii) erau duse în camerele morţii... Copiii mici erau, pur şi simplu, aruncaţi înăuntru”” (p. 69, ediţia 1).
„
Probele documentare” menţionate mai sus erau raportul „comisiei pentru crime de război” făcut de comunişti, iar „camerele morţii” erau „camere cu aburi” (III 567-568 [632-633]).
Hermann Göring
Göring a fost acuzat de crearea sistemului de lagăre de concentrare şi de planificarea „războiului agresiv” împotriva Poloniei. În apărarea sa, Göring a spus că Germania era un stat suveran recunoscut de toate statele lumii (XXI 580-581 [638-639]), că Hitler a fost ales în mod legal, că fiecare stat are dreptul să emită legi şi să-şi organizeze treburile astfel cum crede de cuviinţă, că generalul von Schleicher (cancelarul Germaniei în decembrie 1932 - ianuarie 1933) a încercat să guverneze în mod ilegal şi anticonstituţional, neavând suportul naţional-socialiştilor, că în 1933 Germania se afla în pragul unui război civil, că lagărele de concentrare au fost inventate de către englezi în timpul războiului englezo-bur şi că internarea cetăţenilor statelor inamice şi a oponenţilor politici era practicată, în timpul celui de-al doilea război mondial, atât de Marea Britanie, cât şi de SUA.
(De fapt, lagărele de concentrare au fost inventate nu de englezi, ci de francezi, în timpul Marii Revoluţii Franceze din 1798-1799, cu scopul de a-i izola pe ţăranii din Vandea; aceasta era privită ca o instituţie perfect democrată.)
Ordinul de creare, în Germania, a lagărelor de concentrare era, în mod incontestabil, legal: acesta era bazat pe clauza de urgenţă din Constituţia de la Weimar şi a fost semnat de însuşi Hindenburg (ordonanţa preşedintelui Reichului din 28 februarie 1933), în baza art. 48, p. 2 din Constituţia de la Weimar (XVII 535 [581]; XIX 357 [394]).
Conform documentului R-129 prezentat de acuzare (III 506 [565-566]), în 1939, în toate lagărele de concentrare germane, se aflau, în totalitate, 21.400 de deţinuţi. 300.000 de persoane se aflau în închisori obişnuite (XVII 535-536 [581-582]; XX 159 [178]).
Peste un an de la sfârşitul războiului, 300.000 de nemţi continuau să se afle în lagărele de internare aliate, în baza clauzelor de „arest automat” din acordurile aliaţilor (de exemplu, punctul B-5 din Declaraţia Comună de la Potsdam) (XVIII 52 [62]).
Până la război, majoritatea deţinuţilor lagărelor de concentrare germane o constituiau comuniştii şi criminalii obişnuiţi (XVII 535-536 [581-582]; XXI 516-521 [570-576], 607-614 [677-685]).
În timpul războiului, din cauza blocadei aliate, sistemul de lagăre de concentrare a fost extins cu scopul de a utiliza munca cetăţenilor statelor inamice, criminalilor, martorilor lui Iehova şi comuniştilor. Apropo, după cum s-a menţionat la Nuremberg, în închisorile din SUA, se aflau 11.000 de martori lui Iehova (XI 513 [563]).
În ambele războaie mondiale, Marea Britanie aplica blocada împotriva Germaniei şi a tuturor teritoriilor ocupate, ceea ce încălca, în mod grosolan, normele dreptului internaţional (XIII 445-450 [492-497]; XVIII 334-335 [365-367]). Pentru a evita foametea în masă, autorităţile germane erau obligate să introducă, pe teritoriile ocupate, rechiziţiile şi prestaţia de muncă, ceea ce, apropo, era perfect legal, conform articolului 52 din cea de-a Patra Convenţie de la Haga cu privire la Război Terestru din 18 octombrie 1907. Oamenii erau bucuroşi de faptul că puteau lucra în Germania, de unde ei îşi trimiteau familiilor o parte din salarii (remitenţele, pe durata războiului, au constituit de la 2 până la 3 miliarde de mărci).
Aşa-zişii „sclavi” achitau impozite şi puteau fi sancţionaţi cu amendă, mărimea căreia nu putea depăşi salariul pentru o săptămână (V 509 [571]). Pentru infracţiuni disciplinare grave, muncitorii străini puteau fi trimişi într-un lagăr de muncă (a nu confunda cu un lagăr de concentrare), pe o perioadă nu mai mare de 56 de zile (XXI 521 [575-576]). Bătăile sau maltratările acestora erau strict interzise.
Prizonierii de război puteau depune cerere pentru a fi eliberaţi din lagăre pentru prizonierii de război şi angajaţi la muncă în industrie; în acest caz, ei erau trataţi ca orice alţi muncitori industriali (XVIII 496-498 [542-544]), însă nu mai beneficiau de prevederile Convenţiei de la Geneva cu privire la Prizonierii de Război. Aceasta se făcea exclusiv în mod benevol.
Regimul vichist din Franţa a reuşit să obţină eliberarea şi repatrierea imediată a unui prizonier de război în schimbul a trei muncitori trimişi la muncă în Germania, pe bază de contract, pe o perioadă de 6 luni (XVIII 497 [543]). Era imposibil de încălcat Convenţia de la Geneva cu privire la Prizonierii de Război impunându-i pe prizonierii din Franţa, Belgia sau Olanda să participe la ostilităţi împotriva ţărilor lor, întrucât ţările lor nu mai luptau (XVIII 472-473 [516]).
În ceea ce priveşte atacul asupra Poloniei, criza poloneză exista cu mai mult de un an înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov şi de atacul germano-sovietic. În toată această perioadă, polonezii aşa şi nu s-au adresat la o curte de arbitraj internaţională şi imparţială sau la Liga Naţiunilor, deoarece ei nu-şi doreau o soluţie echitabilă pentru toţi. Ei erau dispuşi să încalce, în continuare, acordurile lor internaţionale, expulzând cetăţenii polonezi de naţionalitate germană, precum şi sute de mii de evrei (XVI 275 [304]).
După cum au declarat mulţi inculpaţi şi martori ai apărării, afluenţa evreilor polonezi în Germania era una din cauzele principale ale antisemitismului german (XXI 134-135 [155]; XXII 148 [169]). Evreii polonezi erau implicaţi în multe scandaluri financiare şi scheme frauduloase, cum ar fi celebrul caz Barmat-Kutisker (XXI 569 [627]).
În ceea ce priveşte „instigarea spre ducerea războiului cu încălcarea dreptului internaţional”, cei care, într-adevăr, făceau aceasta erau englezii cu bombardamentele lor în masă. Soldaţii germani, dimpotrivă, mergeau la luptă cu instrucţiunile detaliate scrise, conform cărora proprietatea străină trebuia să fie respectată, prizonierii de război trebuiau să fie trataţi uman, femeile trebuiau să fie respectate etc. (IX 57-58 [68-69], 86 [100-101]; XVII 516 [560])
Nemţii au organizat o mulţime de procese împotriva propriilor soldaţi şi ofiţeri, mulţi dintre care au fost condamnaţi la moarte pentru viol sau jaf, chiar dacă valoarea obiectelor furate era comparativ mică (XVIII 368 [401-402]; XXI 390 [431]; XXII 78 [92]).
Confiscarea proprietăţii guvernamentale era legală conform Convenţiei de la Haga. Apropo, URSS nu a semnat această convenţie, iar proprietatea privată, în ţările comuniste, nu exista. Göring a spus că el a fost în Rusia, şi acolo, pur şi simplu, nu aveai ce fura (IX 349-351 [390-393]).
Trebuie de menţionat, de asemenea, că, la momentul Procesului de la Nuremberg, aliaţii erau angajaţi în toate lucrurile de care ei îi acuzau pe nemţi (XXI 526 [581]; XXII 366-367 [418-420]).
Göring a demolat acuzaţia cu privire la „experimentul medical cu barocameră”, spunând că toţi piloţii trebuiau să-şi testeze reacţiile fizice la marea altitudine; barocamera ca atare nu reprezenta nimic sinistru (XXI 304-310 [337-344]). Americanii, de asemenea, efectuau experimente medicale, în urma cărora mureau oamenii, inclusiv în timpul Procesului de la Nuremberg (XIX 90-92 [102-104]; vezi, de asemenea, XXI 356, 370 [393, 409]).
Este interesant că Tribunalul a afirmat că războiul defensiv poate include atacul preventiv (XXII 448 [508]), precum şi atacul cu scopul de a-i apăra pe cetăţenii unui alt stat de conducerea lor proprie (XIX 472 [527]; XXII 37 [49]), cu excepţia cazurilor când aceasta a fost făcut de nemţi (X 456 [513]). Obiecţiile cum că nemţii au făcut anume aceasta au fost, pur şi simplu, ignorate.
URSS a concentrat, de-a lungul frontierei sovieto-germane, 10.000 de tancuri şi 150 de divizii şi a mărit numărul de aerodromuri, în această zonă, de la 20 până la 100. Ulterior, au fost găsite hărţi detaliate care nu erau necesare pentru scopuri defensive. Conducerea germană a decis că aşteptarea atacului Armatei Roşii asupra câmpurilor petroliere din România sau a bazinelor de cărbune din Silezia este o sinucidere curată (XIX 13-16 [20-23]; XX 578 [630-631]; XXII 71 [85]).
Pare puţin probabil că statele cu vaste imperii coloniale (Marea Britanie, Franţa) sau cele cu pretenţii asupra întregilor emisfere (SUA) puteau găsi o definiţie a războiului agresiv care le-ar satisface. Şi, într-adevăr, în verdictul de la Nuremberg, s-a admis că noţiunile de „apărare”, „agresiune” şi „conspiraţie” aşa şi nu au fost definite (XXII 464, 467 [527, 531]). Se pare că aşa-zisul „război agresiv” reprezintă principiul medieval „învingătorul are întotdeauna dreptate” reformulat într-o manieră liberală.
Cazul lui Göring apare aici: IX 236-691 [268-782]; XVII 516-550 [560-597]; XXI 302-317 [335-351].
Rudolf Hess
Conform raportului lui Robert H. Jackson (citat de către judecătorul Bert A. Röling de la Procesul de la Tokio în „A Treatise on International Criminal Law”, vol. 1, p. 590-608, sub redacţia lui M. Cherif Bassiouni şi Ved. F. Nanda, editura „Chas Thomas Publisher”), englezii, francezii şi sovieticii, la Nuremberg, nu doreau în genere să-i acuze pe nemţi de „război agresiv”, din motive evidente. Această acuzaţie a fost inventată de americani, cu unicul scop (admis în mod deschis) de a justifica violările numeroase ale dreptului internaţional comise de americani.
Printre aceste violări s-ar număra: programul Lend-Lease; escortarea şi repararea navelor de luptă britanice, încă cu doi ani înainte de Pearl Harbour; permisiunea dată englezilor de a-şi camufla navele sub cele americane, încă atunci când SUA erau oficial neutre; instituirea ilegală a zonei de 300 de mile care limita apele teritoriale ale SUA; ocuparea Islandei; informarea englezilor despre mişcările submarinelor germane şi italiene; bombardamentele şi atacurile directe asupra submarinelor germane şi italiene începând din iulie 1941; alte acţiuni având caracter evident de „război agresiv”.
Astfel, Hess a stat 46 de ani în închisoare nu numai pentru acţiunile care nu erau ilegale (încercarea eroică de a opri războiul, de a salva milioane de vieţi omeneşti şi de a evita distrugerea Europei şi a Imperiului Britanic), dar şi pentru „crimele” inventate cu scopul de a ascunde crimele acuzatorilor săi.
La Nuremberg nu s-a afirmat că Germania a comis un act de agresiune faţă de Anglia sau Franţa; astfel, întrebarea logică dacă Anglia şi Franţa au comis un act de agresiune faţă de Germania a rămas fără răspuns (IX 473 [525]; XVII 580 [629]).
Hess a fost acuzat că a conspirat cu Hitler cu scopul de a scoate Anglia din război, pentru ca Hitler să poată ataca Uniunea Sovietică. La aceasta, Hess a răspuns că acţiunile sale au fost dictate de sinceritate şi că el nu ştia nimic despre un careva atac asupra Uniunii Sovietice.
Discursul final al avocatului lui Hess apare aici: XIX 353-396 [390-437]. Din declaraţia finală (si unică) a lui Hess (XXII 368-373 [420-425]), rezultă că Hess era un om care la un moment putea fi complet nebun iar în clipă următoare incredibil de lucid, raţional şi logic. Este posibil că el a devenit un asemenea om atunci când se afla în Marea Britanie.
Rudolf Höss
Rudolf Höss a fost comandantul lagărului de concentrare Auschwitz. „Mărturisirile” sale au „dovedit” că Hitler a gazat şase milioane de evrei (sau cinci milioane – numărul folosit, de regulă, la Nuremberg). Cele mai cunoscute „mărturisiri” ale lui Höss sunt cele aduse de William L. Shirer, în cartea sa „The Rise and Fall of the Third Reich”.
Documentul PS-3868, citat de Shirer, trebuie să fie luat în context. „Depoziţia” scrisă în prezenţa doar a unei singure părţi a fost principala armă a acuzatorilor la procesele medievale ale vrăjitoarelor, dispărută pentru câteva secole doar pentru a apare iar la procesele demonstrative sovietice şi la procesele pentru crime de război.
Documentele de acest fel încalcă un şir de reguli de procedură penală standard, cum ar fi: regula care interzice formularea întrebărilor sugestive, regula care interzice prezentarea declaraţiilor consistente cu cele prezentate anterior (adică multiplicarea probelor prin repetare; în mod normal, aceste declaraţii se permit doar atunci când ele contrazic altor declaraţii făcute mai târziu), dreptul de a confrunta martorul acuzării şi de a-l supune interogatoriului încrucişat, regula care interzice autoincriminarea.
„Probele” aduse la procesele pentru crime de război nu ar fi fost admise în nici-un tribunal militar. Chiar şi în 1946, prezentarea de către acuzare a depoziţiilor în calitate de probă într-un tribunal militar în cazurile privind infracţiunile pasibile de pedeapsă capitală a fost interzisă de articolul 25 din codul penal militar american. Articolul 38, la rândul său, cerea aplicarea regulilor probatorii federale standard.
La Nuremberg, era evident că documentul PS-3868 nu a fost întocmit de Höss. În caz contrar, acolo ar fi fost scris nu „Înţeleg engleza conform celor scrise mai sus”, ci ceva de felul: „Această declaraţie a fost scrisă de mine personal”.
La procesele pentru crime de război mai puţin importante (Hadamar, Natzweiler etc.), un lucru obişnuit erau „mărturisirile” scrise în întregime în limba engleză cu scrisul interogatorului, la sfârşitul cărora stătea declaraţia deţinutului în limba germană, cum că acestea sunt depoziţiile lui şi el este complet satisfăcut de traducerea lor în limba engleză! În cartea lui David Maxwell-Fyfe „War Crimes Trials” (volumul referitor la Procesul lui Hadamar, p. 57), apare şi o astfel de formulare (în limba engleză): „Confirm că cele scrise mai sus mi-au fost citite în germană, limba mea maternă”.
Se afirma că deţinutul era interogat, cu ajutorul unui traducător, în formă de întrebări şi răspunsuri, după care întrebările erau şterse, iar răspunsurile erau scrise pe o foaie aparte sub formă de depoziţie scrisă, de regulă, de către o persoană alta decât anchetatorul care a condus interogatoriul.
La Belsen, de exemplu, toate depoziţiile scrise erau semnate de una şi aceeaşi persoană - maiorul Smallwood. La acest proces pentru lagărele de concentrare Bergen-Belsen şi Auschwitz, avocaţii apărării (englezii şi polonezii necomunişti), numiţi de tribunal, au demolat toate capetele de acuzare, inclusiv „selecţiile pentru gazările în masă”, însă argumentele lor au fost respinse din acel motiv că declaraţiile involuntare şi zvonurile scrise şi orale se acceptă „nu pentru a-l condamna pe cel nevinovat, ci pentru a-l condamna pe cel vinovat” („Law Reports of Trials of War Criminals”, vol. 2 (acest volum subţire merită să fie citit în întregime)).
După ce un funcţionar special scria depoziţia scrisă, aceasta era prezentată deţinutului pentru a fi semnată. Dacă deţinutul nu semna depoziţia, aceasta oricum era prezentată Tribunalului ca probă.
În jargonul proceselor pentru crime de război, contestările puteau fi depuse doar cu privire la „greutatea” unui document, nu şi cu privire la „admisibilitatea” acestuia.
Un exemplu de depoziţie scrisă fără semnătură care, chipurile, îi aparţine lui Rudolf Höss, este documentul NO-4498-B. Litera „B” înseamnă că documentul este o „traducere” (cu semnătura tipărită la o maşină de scris) a documentului „original” NO-4498-A întocmit în limba poloneză şi, chipurile, semnat de Höss. Mai există şi documentul NO-4498-C în limba engleză. La depoziţia B, o „copie conformă”, depoziţiile A şi C nu sunt anexate.
Documentul PS-3868, citat de Shirer, este semnat de trei ori în varianta engleză, dar nici măcar o singură dată în versiunea „tradusă” în germană trei zile mai târziu. Documentul conţine o modificare minoră semnată cu iniţialele lui Höss (cu „h” mic), precum şi o frază scrisă în întregime cu scrisul anchetatorului (compară „W” mari) şi neavând iniţialele lui Höss. În primul caz, iniţialele trebuie să servească drept „dovadă” a faptului că Höss „a citit şi a corectat” documentul. În ceea ce priveşte fraza scrisă de mână, aceasta este dezminţită într-un alt loc (XXI 529 [584]).
Atunci când depoziţia scrisă era prezentată deţinutului, aceasta, deseori, era corectată în mod considerabil, ceea ce ducea la apariţia a două sau mai multe versiuni ale unui singur document. În asemenea cazuri, era citată versiunea cea mai lungă, iar versiunile mai scurte „dispăreau”.
Un exemplu al acestei practici este documentul D-288, depoziţia scrisă a lui Wilhelm Jäger dată sub prestare de jurământ, care, de asemenea, a fost citată de Shirer în lucrarea sa (vezi capitolul consacrat lui Albert Speer). Jäger a declarat în sală de judecată că a semnat 3 sau 4 copii ale unui singur document care era cu mult mai scurt. Versiunea cea mai scurtă a fost prezentată, iniţial, în cazul împotriva preotului Krupp, înainte ca toate acuzaţiile împotriva sa să fie retrase. În versiunea cea mai lungă a acestuia document, traducerea în engleză este datată cu o dată care precede data semnării „originalului”.
Apariţia lui Jäger în sală de judecată a fost un adevărat dezastru pentru acuzare, dar acest lucru a fost repede uitat (XV 264-283 [291-312]). În general, dacă persoana, semnătura căruia stătea sub depoziţiile scrise (prezentate de acuzare), dădea mărturii în sală de judecată, acestea, în mod invariabil, se contraziceau cu depoziţiile sale scrise, însă toate contradicţiile erau pur şi simplu ignorate.
Printre alte persoane, semnăturile cărora stăteau sub depoziţii scrise şi apariţia cărora în sală de judecată a avut consecinţe dezastruoase, se numără generalul Westhoff, mărturiile căruia se contrazic în 27 (!) de locuri cu „depoziţia” sa fără semnătură (XI 155-189 [176-212]), şi „martorul folosirii armelor bacteriologice” Schreiber (XXI 547-562 [603-620]). De asemenea, depoziţia scrisă a traducătorului lui Hitler, Paul Schmidt (documentul PS-3308 prezentat lui spre semnare atunci când el era prea bolnav pentru a-l citi atent), a fost parţial dezminţită de însuşi Schmidt (X 222 [252]), dar, totuşi, a fost folosită ca dovadă a vinovăţiei lui von Neurath (XVI 381 [420-421]; XVII 40-41 [49-50]). Ernst Sauckel a semnat o depoziţie scrisă încă înainte de aducerea acestuia la Nuremberg (XV 64-68 [76-80]) fiind constrâns - anchetatorii au ameninţat că vor preda ruşilor sau polonezilor soţia şi cei zece copii ai săi.
Întrucât la toate aceste procese, inculpaţii şi martorii acuzării foarte rar îşi scriau „declaraţiile” (dacă le scriau în genere), pot fi, deseori, întâlnite fraze sau chiar aliniate întregi identice sau aproape identice în diferite documente, întocmite, chipurile, în zile diferite de persoane diferite; de exemplu, depoziţiile scrise nr. 3 şi 5 ale lui Blaskovitz şi Halder (probele US-536 şi US-537, respectiv); documentele URSS-471, 472 şi 473; documentele URSS-264 şi 272 (depoziţiile cu privire la săpun din grăsime umană).
Printre alte depoziţii semnate de Höss se numără documentul NO-1210 în care, mai întâi, apare textul în limba engleză (cu o mulţime de inserări, adăugiri şi corectări, inclusiv cu două ciorne diferite ale paginilor 4 şi 5), iar, apoi, traducerea germană semnată de Höss. Cu alte cuvinte, „traducerea” este „originalul”, iar „originalul” este „traducerea”.
Documentul 749(b)D a fost „tradus verbal” pentru Höss din engleză în germană, înainte ca el să-l semneze. Semnătura este foarte slabă, aproape ilizibilă, ceea ce denotă o posibilă boală, oboseală sau torturi. Torturile la care a fost supus Höss sunt descrise detaliat de Rupert Batler în cartea sa „Legions of Death” (editura „Hamlyn Paperbacks”). În ceea ce priveşte „mărturisirile” făcute de Höss la 1 aprilie 1946 (de Ziua Proştilor) şi citate de Maxwell-Fyfe, în care Höss „mărturiseşte” că a ucis 4 milioane de evrei (X 389 [439-440]) şi nu tradiţionalele 2,5 milioane (pe care el le-a „mărturisit” la 5 aprilie 1946), acestea ori că niciodată nu au existat, ori că au fost „pierdute”.
De asemenea, nu este adevărat că apariţia lui Höss în sală de judecată, la Procesul de la Nuremberg, s-a redus, în principal, la confirmarea depoziţiei sale scrise; aceasta este adevărat doar pentru interogatoriul încrucişat al lui Höss efectuat de colonelul John Amen din armata SUA. În realitate, Höss a apărut în sală de judecată pentru a da mărturii şi (ceea ce era deja un lucru normal) a contrazis într-o manieră de necrezut atât depoziţia sa scrisă, cât şi pe el însuşi (XI 396-422 [438-466]). De exemplu, în depoziţia scrisă se afirmă (XI 416 [460]): „noi ştiam că oamenii erau morţi, deoarece ţipetele lor încetau” (o absurditate evidentă din punct de vedere toxicologic), în timp ce, dând mărturia verbală, Höss a declarat (în răspuns la întrebările sugestive foarte nepotrivite ale „avocatului” lui Kaltenbrunner, XI 401 [443]) că oamenii îşi pierdeau cunoştinţă; astfel, a rămas un mister cum Höss afla că victimele mureau.
Höss a uitat să spună că uciderea insectelor cu Zyklon-B dura două zile; el menţionează acest fapt în alte locuri (vezi documentul NI-036, p. 3, textul german, răspunsul la întrebarea nr. 25, precum şi „autobiografia” lui Höss „Kommandant in Auschwitz”, p. 155). La folosirea otrăvei cu o acţiune atât de lentă, oamenii ar fi murit nu de otrăvire, ci de sufocare.
Höss a declarat că ordinul de exterminare a evreilor europeni a fost dat verbal (XI 398 [440]), iar ordinele de păstrare a uciderilor în taină se dădeau în scris (XI 400 [442]). El a afirmat, de asemenea, că la Auschwitz, un loc mlăştinos, corpurile erau arse în gropi (XI 420 [464]), iar dinţii de aur erau topiţi pe loc (XI 417 [460]). Höss a mai spus că, în urma evacuării lagărelor de concentrare (pentru ca deţinuţii să nu ajungă în mâinile sovieticilor), au murit inutil mulţi oameni (XI 407 [449-450]) şi că, practic, nu exista nici-un program de exterminare! Iată un fragment foarte interesant:
„Până la începerea războiului în 1939, situaţia în lagăre cu privire la alimentarea, cazarea şi tratamentul deţinuţilor era aceeaşi ca şi în orice altă închisoare sau penitenciar din Germania. Da, deţinuţii erau trataţi cu stricteţe, dar despre bătăi metodice sau maltratări nici nu putea fi vorbă. Reichsführerul (Himmler) dădea avertizări repetate că orice membru SS care va ridica mâna asupra unui deţinut va fi pedepsit; şi, într-adevăr, membrii SS care maltratau deţinuţii erau pedepsiţi destul de des. Alimentarea şi cazarea în acea perioadă erau, sub orice aspect, aceleaşi ca şi pentru ceilalţi deţinuţi din sistemul penitenciar.
Cazarea în lagăre în acei ani era, în continuare, una normală, deoarece fluxurile în masă de la începutul şi din timpul războiului încă nu au avut loc. După începerea războiului şi venirea în masă a deţinuţilor politici, precum şi mai târziu, după venirea din teritoriile ocupate a deţinuţilor care erau membri ai mişcărilor de rezistenţă, încăperile şi anexele din lagăre nu mai puteau face faţă numărului mare de deţinuţi care veneau.
În primii ani ai războiului, această problemă mai putea fi rezolvată prin măsuri improvizate, însă mai târziu, din cauza exigenţelor impuse de război, aceasta nu mai era posibil, deoarece la dispoziţia noastră practic nu au mai rămas materiale de construcţiile. (Notă. Nu uitaţi că corpurile victimelor exterminaţi în masă erau, chipurile, arse folosind lemne în calitate de combustibil!)
...Aceasta a adus la o situaţie în care deţinuţii lagărelor nu mai aveau suficiente puteri pentru a lupta cu epidemiile care izbucneau ... scopul nostru nu era să avem cât mai mulţi morţi posibili sau să distrugem cât mai mulţi deţinuţi. Reichsführerul era permanent preocupat de problemele de folosire a tuturor braţelor posibile de muncă în industria militară...
Aceste aşa-zise maltratări şi torturi din lagăre de concentrare, relatări despre care au fost răspândite printre oameni, în mod particular, de către deţinuţii care au fost eliberaţi de armatele de ocupaţie, nu erau, după cum se crede, acte metodice, ci erau comise de către anumiţi comandanţi, ofiţeri sau soldaţi simpli care recurgeau la violenţă...
Dacă aşa ceva, într-un careva mod, îmi era adus la cunoştinţă, vinovatul era, desigur, imediat eliberat din funcţie sau transferat într-un alt loc. Astfel, chiar dacă acesta nu era pedepsit pentru că nu erau probe care ar dovedi vinovăţia sa, el oricum era îndepărtat de la deţinuţi şi numit într-o altă funcţie.
Situaţia dezastruoasă de la sfârşitul războiului a fost cauzată de faptul că, în urma distrugerii căilor ferate şi a bombardamentelor continue ale uzinelor industriale, nu mai era posibil de îngrijit aceste mase într-un mod potrivit, de exemplu, la Auschwitz, cu cei 140.000 de deţinuţi, cu toate că comandanţii au încercat să îmbunătăţească situaţia prin măsuri improvizate, coloane de camioane şi alte lucruri: totul a fost în zădar.
Numărul de bolnavi a devenit imens. Aproape că nu mai erau medicamente, peste tot izbucneau epidemii. Deţinuţii capabili de muncă trebuiau să fie folosiţi în mod continuu, conform ordinului Reichsführerului; chiar şi persoanele uşor bolnave trebuiau să fie folosiţi în industrie acolo unde era posibil. Ca urmare, fiecare colţ din lagăre de concentrare care putea fi folosit pentru trai era umplut cu deţinuţii bolnavi şi muribunzi.
La sfârşitul războiului, mai erau treisprezece lagăre de concentrare. Toate celelalte locuri care sunt însemnate aici pe hartă se referă la aşa-numitele lagăre de muncă ataşate la uzinele de armamente situate acolo...
Dacă careva cazuri de maltratare a deţinuţilor de către gardieni şi aveau loc (eu personal niciodată nu m-am ciocnit cu ele), acestea erau posibile doar într-o măsură foarte mică, deoarece toţi funcţionarii responsabili pentru lagăre aveau grijă ca cât mai puţini membri SS să aibă contact direct cu deţinuţii, deoarece pe parcursul anilor calitatea personalului de gardă s-a deteriorat într-o asemenea măsură, încât standardele vechi nu mai puteau fi respectate...
Aveam mii de gardieni veniţi din toate ţările lumii care s-au înrolat în aceste unităţi în calitate de voluntari şi care de abia vorbeau germana; aveam, de asemenea, oameni în vârstă, de la 50 până la 60 de ani, care nu erau deloc interesaţi de munca lor, aşa că comandantul lagărului trebuia să aibă permanent grijă ca aceşti oameni să respecte măcar cele mai joase standarde cu privire la obligaţiile lor. De asemenea, era evident că printre ei erau elemente care vor maltrata deţinuţii, însă un asemenea tratament niciodată nu era tolerat.
De asemenea, era imposibil de administrat aceste mase de oameni cu ajutorul membrilor SS în timpul lucrului sau în lagăre; de aceea, era necesar, pretutindeni, de a-i însărcina pe unii deţinuţi să dea instrucţiuni la alţi deţinuţi şi să-i facă să lucreze; aceşti deţinuţi aveau, în mâinile lor, administrarea aproape exclusivă a teritoriului intern al lagărelor. Fără îndoială, aveau loc multe cazuri de maltratare care nu puteau fi evitate, pentru că noaptea, în lagăre, practic nu era nici-un membru SS. Membrilor SS li era permis să intre pe teritoriul lagărului doar în cazuri speciale, aşa că deţinuţii depindeau mai mult sau mai puţin de supraveghetorii din rândurile deţinuţilor.”
Întrebarea (din partea dr. Ludwig Babel, avocat pentru SS):
- Aţi menţionat deja regulile pentru gardieni, însă mai exista şi un regulament valabil pentru toate lagăre. În acest regulament pentru lagăre, erau stabilite pedepse pentru deţinuţii care încălcau regulile lagărelor. Ce fel de pedepse erau acestea?
Răspunsul (din partea lui Höss):
- În primul rând, transferarea la „detaşamentul de pedeapsă” („Strafkompanie”), adică la muncă grea şi regim aspru; apoi, închiderea într-un izolator, închiderea într-o cameră întunecată şi, în cazuri foarte serioase, punerea în fiere sau legarea. Pedeapsa prin legare („Anbinden”) a fost interzisă de către Reichsführer în anul 1942 sau 1943, nu pot spune exact când. Încă o pedeapsă consta în statul, un timp îndelungat, în poziţie de drept la intrarea în lagăr („Strafstehen”, statul de pedeapsă), şi, în sfârşit, exista pedeapsa corporală. Însă, nici-un comandant nu putea ordona această pedeapsă de sine stătător; el trebuia s-o solicite.” (Mărturiile verbale ale lui Rudolf Höss, 15 aprilie 1946, XI 403-411 [445-454].)
Din câte se pare, Höss vroia să-şi protejeze soţia şi cei 3 copii şi să salveze vieţile altora, şi, de aceea, a declarat că despre uciderile în masă ştiau doar 60 de persoane. Höss a încercat să-l salveze pe Kaltenbrunner, implicându-i pe Eichmann şi Pohl care încă nu au fost arestaţi. (Pentru un caz similar, vezi depoziţia scrisă a lui Heisig care îl implică pe Raeder, XIII 460-461 [509-510].)
Höss a apărut în calitate de „martor al apărării”, şi interogatoriul încrucişat al său, efectuat de acuzare, a fost oprit de însăşi acuzarea (XI 418-419 [461-462]). Probabil că aceştia s-au speriat că Höss le va strica toate planurile.
Celebra „autobiografie” a lui Höss, „Kommandant in Auschwitz”, nu este cu mult mai bună. Probabil că aceasta era, iniţial, o imensă „depoziţie scrisă”, făcută, în cadrul interogatoriilor, sub formă de întrebări şi răspunsuri, care, ulterior, după redactare, i-a fost înmânată lui Höss pentru ca acesta s-o scrie cu mâna sa. Conform acestei cărţi, focurile pentru ardere erau vizibile de la kilometri întregi (p. 159, ediţia germană), mirosul urât, la fel, se simţea de la kilometri (p. 159). Toţi din regiune ştiau de exterminări (p. 159), însă familia lui Höss aşa şi nu a aflat nimic (p. 129-130). Victimele ştiau că urmau să fie gazate (p. 110, 111, 125), dar, totuşi, era posibil să le amăgeşti (p. 123-124, documentul PS-3868). Höss era un beţiv cronic care a „mărturisit” aceste lucruri după ce s-a îmbătat (p. 95) sau fiind torturat (p. 145).
Nu este adevărat că, conform acestei cărţi (p. 126 a ediţiei germane), corpurile erau scoase din camere de gazare de către Kapo care mâncau şi fumau şi/sau nu purtau măşti antigaz; aceasta nu apare în text. Robert Faurisson a demonstrat că Höss, într-adevăr, a făcut această afirmaţie, dar cu o altă ocazie, în cadrul unui „interogatoriu”. „Traducerea” în poloneză a acestei cărţi, care a fost publicată înainte de ediţia „originală” în limba germană, se pare că coincide cu textul german, doar că acolo lipsesc denumirile locurilor şi datele, ceea ce indică că, mai întâi, a fost scrisă varianta în poloneză, iar detaliile sus-menţionate au fost adăugate în traducerea germană mai târziu. Scrierile complete, necenzurate ale lui Rudolf Höss (în limba poloneză) pot fi împrumutate prin abonament internaţional („Wspomnienia Rudolfa Hössa, Komendanta Obozu Oswiecimskiego”).
Procesele japoneze pentru crime de război
În timp ce nemţii au fost condamnaţi pentru fabricarea „săpunului uman” (această poveste a fost luată în serios în ediţia a 7-a a prestigioasei culegeri „International Law”, sub redacţia lui Oppenheim şi Lauterpacht), inculpaţii japonezi au fost condamnaţi, la mai multe procese, pentru prepararea supei umane.
Aceasta nu este o greşeală de tipar („săpun/supă”); dimpotrivă, în 1948, era considerat un fapt demonstrat că japonezii sunt o rasă de canibali înnăscuţi cărora li se interzice, sub ameninţarea morţii, să devoreze corpurile propriilor morţi, dar care sunt încurajaţi, în mod oficial, să-i mănânce pe americani. Americanii erau serviţi prăjiţi sau în supă, după gust. Oamenii erau mâncaţi chiar şi atunci când exista altă mâncare. Astfel, japonezii practicau canibalismul nu din necesitate, ci din plăcere.
Cele mai preferate părţi ale corpului, din punct de vedere culinar, erau ficatul, pancreasul şi vezicula biliară. Chinezii erau înghiţiţi în formă de pastile (!).
Printre procesele la care s-a „demonstrat” aceasta se numără:
- „U.S. vs. Tachibana Yochio and 13 others”, Insulele Mariane, 2-15 august 1946;
- „Commonwealth of Australia vs. Tazaki Takehiko”, Wewak, 30 noiembrie 1945;
- „Commonwealth of Australia v. Tomiyasu Tisato”, Rabaul, 2 aprilie 1946;
- „Procesul de la Tokio” - cel mai complex proces pentru crime de război din istorie care a durat de la 3 mai 1946 până la 12 noiembrie 1948 şi a fost supravegheat, în mod personal, de către Douglas McArthur (vezi „The Tokyo Judgment”, vol. 1, p. 409-410, University of Amsterdam Press, 1977, p. 49.674-49.675 ale copiei mimeografice a stenogramei).
Toţi cei 25 de inculpaţi care mai erau în viaţă la sfârşitul Procesului de la Tokio au fost condamnaţi. Şapte dintre aceştia au fost spânzuraţi. Printre crimele lor se numără:
- planificarea, iniţierea şi ducerea „războiului agresiv” împotriva Uniunii Sovietice (deşi anume Uniunea Sovietică a atacat Japonia cu două zile după Hiroshima, încălcând pactul de neagresiune; în aceeaşi zi, a fost semnat Acordul de la Londra în baza căruia a fost organizat Procesul de la Nuremberg);
- planificarea, iniţierea şi ducerea „războiului agresiv” împotriva Franţei (Franţa, după cum se ştie, se află în Europa);
- blocada maritimă ilegală şi bombardarea populaţiei civile (cazul Shimada), adică acţiunile britanicilor în Europa ar fi fost ilegale dacă le-ar fi comis japonezii;
- judecarea ilegală a „criminalilor de război” într-un tribunal militar (cazul Hata şi Tojo; vezi, de asemenea, procesul „U.S. vs. Sawada”, probabil, cea mai ipocrită şi dezgustătoare acuzaţie dintre toate; victimele erau 7 americani care au participat la bombardarea barbară a oraşului Tokio, în urma căreia au fost arşi de vii 80.000 de femei şi copii);
- canibalism (nu s-a afirmat că inculpaţii personal l-au mâncat pe cineva).
Printre „probele” aduse se numără:
- rapoartele comisiei sovietice pentru crime „fasciste”;
- rapoartele comisiei chineze pentru crime de război;
- rapoartele sovietice bazate pe documentele japoneze care nu au fost anexate la rapoarte;
- rezumatele cu privire la agresiunea militară japoneză în China (făcute de chinezi);
- 317 rapoarte ale comisiei americane pentru crime de război (Advocate General War Crimes Reports) în care sunt „citate” documentele japoneze „capturate”, agende, mărturisiri de canibalism, ordine de ucidere în masă, ordine de gazare a prizonierilor de război pe insulele îndepărtate ale Pacificului de Sud, etc. („documentele capturate” nu au fost anexate la rapoarte; dovedirea autenticităţii sau existenţei lor nu a fost cerută);
- depoziţiile scrise ale soldaţilor japonezi aflaţi în prizonierat în Siberia;
- depoziţiile scrise ale japonezilor în care japonezii sunt numiţi duşmani;
- depoziţiile scrise ale ofiţerilor Armatei Roşii;
- depoziţiile scrise ale aborigenilor analfabeţi de pe insulele Pacificului de Sud;
- articolele decupate din ziare şi reviste (probă admisibilă pentru acuzare, dar, de regulă, nu şi pentru apărare; astfel, evenimentele din China au fost dovedite prin citate din „Chicago Daily Tribune”, „New Orleans Times-Picayune”, „Sacramento Herald”, „Oakland Tribune”, „New York Herald”, „New York Times”, „Christian Science Monitor”, etc.);
- „depoziţia scrisă” a lui Marquis Takugawa (aceasta a fost scrisă în engleză şi nu i-a fost citită lui în japoneză);
- declaraţiile lui Okawa (Okawa a fost declarat iresponsabil şi trimis la un azil de nebuni, însă declaraţiile sale au fost, totuşi, folosite în calitate de probă);
- mărturiile lui Tanaka (martorul profesional plătit de americani; Okawa, fiind beat, a mărturisit totul lui Tanaka; Tanaka „Monstrul” Ryukichi, chipurile, a fost responsabil pentru milioane de atrocităţi, însă el nu a fost judecat şi călătorea liber prin Japonia);
- agenda lui Kido (diverse zvonuri şi bârfe despre tot ce nu-i plăcea lui Kido);
- memoriile lui Harada (Harada a suferit un insult, astfel că nu era în stare să dicteze desluşit; cât de bună era memoria sa şi ce anume vroia el să spună, numai dumnezeu ştie; interpretările constau din supoziţii pure; există o mulţime de „copii” diferite „corectate” de o mulţime de persoane altele decât cea căreia el şi-a dictat amintirile; în afară de aceasta, Harada avea reputaţia unui mincinos înrăit).
În „Răspunsul acuzării la argumentele apărării” de la sfârşitul procesului, toate probele apărării au fost respinse; s-a declarat că cel mai bun martor sunt documentele (adică traducerile extraselor din „copii” fără careva semnături sau evidenţă a existenţei acestora). Dacă acuzarea şi apărarea citau un careva document, se afirma că acuzarea citează corect, iar apărarea scoate fraze din context. Zvonurile aveau valoare probatorie, dar nu şi depoziţiile martorilor apărării. Interogatoriile încrucişate se considerau o pierdere de timp.
Cinci din cei 11 judecători - William Webb din Australia, Delfin Jaranilla din Filipine, Bert. A. Röling din Olanda, Henri Bernhard din Franţa şi R.B. Pal din India - şi-au exprimat o opinie separată. Pal a scris celebra opinie separată de 700 de pagini, în care a declarat că majoritatea probelor acuzării cu privire la atrocităţi nu au nici-o valoare, remarcând cu sarcasm că el speră că unul din documente a fost scris în japoneză.
O trăsătură caracteristică a proceselor pentru crime de război este aceea că la ele nu se demonstrează nimic şi că acestea se contrazic între ele. La Procesul de la Tokio s-a declarat că chinezii aveau dreptul să încalce tratate „injuste” şi că eforturile japonezilor de a impune respectarea unor asemene tratate constituiau o „agresiune”, întrucât tratatele erau „injuste”.
Atunci când au fost aruncate bombele atomice, Shigemitsu încerca să negocieze condiţiile unei capitulări deja de aproape 11 luni, începând din 14 septembrie 1944. Aceasta, desigur, a devenit încă o „crimă” – „prelungirea războiului prin negocieri” (!).
„Probele” activităţii canibalice a japonezilor pot fi găsite aici: „JAG Report 317”, p. 12.467-12.468 ale stenogramei mimeografice; probele 1446 şi 1447, p. 12.576-12.577; proba 1873, p. 14.129-14.1230, probele 2056 şi 2056A şi B, p. 15.032-15.042.
Alfred Jodl
Jodl a fost spânzurat pentru implicarea sa în „Kommandobefehl”, ordinul de împuşcare a soldaţilor britanici care luptau în haine civile şi îşi strangulau propriii prizonieri de război (XV 316-329 [347-362]).
În apărarea sa, Jodl a spus că dreptul internaţional este menit să apere persoanele care luptă ca soldaţi. Soldaţii trebuie să poarte arme în mod deschis, să poarte embleme sau uniforme clar descifrabile, să trateze prizonierii într-o manieră umană. Războiul de partizani sau activităţile unităţilor diversioniste britanice erau interzise. Judecata şi execuţia unor asemenea persoane erau legale dacă acestea erau efectuate în condiţiile Articolului 63 din Convenţia de la Geneva cu privire la Prizonieri de Război din 1929. (Vezi, de asemenea, „Dissentient Judgement of Judge Rutledge, U.S. vs. Yamashita” şi „Habeas Corpus Action of Field Marshall Milch”.)
Trebuie de menţionat că în urma acestui ordin aproape nimeni nu a fost împuşcat (doar 55 de persoane în Europa de Vest, conform lui David Maxwell-Fyfe, XXII 284 [325]). Scopul ordinului era de a-i împiedica pe oameni să lupte într-o asemenea manieră, crezând că, ulterior, ei pot, pur şi simplu, să se predea.
Încă o „crimă” a lui Jodl era aceea că el l-a înştiinţat pe comandantul-şef al armatei că Hitler a repetat ordinul emis mai înainte de a nu accepta oferta de predare a Leningradului.
Ca şi multe alte crime germane, această idee, de asemenea, a rămas fără efect, deoarece oferta de predare a Leningradului nu a mai venit. Nemţii doreau să-i impună pe locuitorii oraşului să se evacueze în spatele frontului, deoarece ar fi fost imposibil de hrănit milioane de oameni şi de prevenit epidemii. În poziţiile germane erau lăsate, în mod intenţionat, goluri spre est, pentru ca populaţia să se poată evacua. După cum se ştie, Kievul, Odesa şi Harkovul au capitulat, dar s-au dovedit a fi minate; drept consecinţă, mii de soldaţi germani au murit în urma exploziilor unor dispozitive cu efect întârziat. (Apropo, ordinul cu privire la Leningrad, documentul C-123, nu este semnat.)
În ceea ce priveşte „exterminarea prizonierilor sovietici de război”, lucrurile au stat în felul următor. Construcţiile portuare erau necesare nemţilor pentru scopuri militare, iar calea ferată sovietică avea ecartament mai larg decât cea europeană, de aceea nemţii nu puteau transporta proviziile pentru a hrăni milioane de prizonieri înfometaţi. Minciuna sfruntată inventată de propaganda sovietică, cum că nemţii au exterminat milioane de prizonieri sovietici, a fost şi continuă să fie luată în serios de mulţi oameni care nu ştiu adevăratele cauze ale mortalităţii înalte în rândul prizonierilor sovietici.
Acuzaţiile înaintate împotriva lui Jodl este o bună ilustrare a absurdităţii întregului proces. Avocatul său Exsner a spus: „Omorul şi revoluţia: pe timp de pace, aceasta ar însemna război civil; pe timp de război, prăbuşirea imediată a frontului şi sfârşitul Reichului. Ar fi trebuit el oare atunci să strige: „Fiat justia, pereat patria!” („Trăiască justiţia, chiar dacă patria va muri!”)? Se pare că acuzaţia chiar crede că o asemenea comportare putea fi cerută de la inculpaţi. Ce idee uluitoare! Întrebarea, dacă omorul şi trădarea pot fi, în genere, justificate din punct de vedere etic, ar fi bine să o lăsăm pe seama moraliştilor şi teologilor. În orice caz, juriştii nici nu pot discuta o asemenea idee. Să fii obligat, sub ameninţarea pedepsei, să-l omori pe şeful statului? Un soldat ar trebui să facă aceasta? Ba chiar în timpul războiului? Cei care făceau asemenea lucruri erau întotdeauna pedepsiţi, dar să-i pedepseşti pentru aceea că nu au procedat astfel ar fi, de-a dreptul, ceva nou” (XIX 45 [54]; XXII 86-90 [100-105]). (Apropo, la Tokio generalii au fost spânzuraţi pentru intervenţie în politică.)
Cu o altă ocazie, Exner a exclamat: „Pe o singură pagină a rezumatului englezo-american al cazului („trial brief”), fraza „Jodl a fost prezent la” apare de şase ori. Ce înseamnă oare aceasta din punct de vedere juridic?” (XIX 37 [44])
Unul din acuzatorii sovietici, colonelul Pokrovski, i-a adresat lui Jodl următoarea întrebare: „Ştiaţi oare că trupele germane... tăiau în patru părţi, spânzurau cu capul în jos şi prăjeau prizonierii sovietici deasupra focului? Ştiaţi oare aceasta?” Răspunsul lui Jodl a fost: „Nu numai că nu ştiau aceasta, dar şi nici nu cred în aşa ceva” (XV 545 [595]).
Astfel, întregul subiect al proceselor pentru crime de război poate fi rezumat în aceste două-trei propoziţii.
Cazul lui Jodl apare aici: XV 284-561 [313-612]; XVIII 506-510 [554-558]; XIX 1-46 [7-55].
Ernst Kaltenbrunner
În timpul unui interogatoriu încrucişat, Kaltenbrunner a fost cu indignare întrebat, cum de el are tupeu să afirme că spune adevărul, iar cei 20-30 de martori mint! (XI 349 [385])
Aceşti „martori”, desigur, nu au mai apărut în sală de judecată. Ei, de fapt, erau doar nişte nume scrise pe o coală de hârtie. Unul din aceste nume îi aparţinea lui Franz Ziereis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen.
Ziereis a „mărturisit” că a gazat 65.000 de oameni, a confecţionat abajururi din piele umană şi a tipărit bani falşi. El a mai întocmit un tabel complicat de date statistice cu privire la numărul exact al deţinuţilor din 31 de lagăre diferite. De asemenea, el l-a acuzat pe Kaltenbrunner că acela a ordonat ca toţi deţinuţii lagărului Mauthausen să fie ucişi la apropierea americanilor.
Ziereis era mort deja de zece luni şi jumătate atunci când a făcut această „mărturisire”. Din fericire, „mărturisirea” sa a fost amintită de o altă persoană - fostul deţinut al lagărului de concentrare cu numele Hans Marsalek, care nu a mai apărut la Nuremberg, dar semnătura căruia apare în document (documentul PS-3870, XXXIII 279-286).
Paginile 1-6 (!) ale acestui document sunt luate în ghilimele, inclusiv tabelul statistic, în care, de exemplu, se afirmă că, la Ebensee, erau 12.000 de deţinuţi; la Mauthausen, 12.000; la Gusen I şi II, 24.000; la Schloss-Lindt, 20; la Klagenfurt-Junkerschule, 70, etc., pentru toate cele 31 de lagăre din tabel.
Acest document nu este semnat de nici-o persoană care, chipurile, era prezentă atunci când Ziereis şi-a făcut „mărturisirea”; notele care, chipurile, s-au luat atunci nu sunt anexate la document. Documentul poartă doar două semnături: cea a lui Hans Marsalek, deţinutul, şi cea a lui Smith W. Brookhart Jr., din armata SUA. Documentul este datat cu 8 aprilie 1946, pe când Ziereis a murit la 23 mai 1945, adică aproape cu an mai înainte.
S-a declarat că Ziereis era prea grav rănit la acel moment (el a murit în urma numeroaselor răni de glonte în stomac) ca să semneze ceva, însă era destul de sănătos pentru a dicta acest document lung şi complex care, apoi, a fost, cuvânt cu cuvânt, „amintit” de Marsalek, aproape peste un an de zile. Marsalek, desigur, nu a avut nici-un motiv să mintă. Documentul este întocmit în limba germană.
Brookhart, la rândul său, era cunoscut prin aceea că scria mărturisiri pentru alţii. Astfel, lui îi aparţin „mărturisirile” lui Rudolf Hess (în limba engleză, documentul PS-3868) şi cele ale lui Otto Ohlendorf (în limba germană, documentul PS-2620). Brookhart era fiul unui senator american. În 1992, i-am trimis lui Brookhart o scrisoare, în care l-am întrebat, dacă el are careva hârtii sau memorii. Răspunsul de la el nu a mai venit.
„Mărturisirea” lui Ziereis a fost şi continuă să fie luată în serios de Reitlinger, Shirer, Hilberg şi alţi vânzători ambulanţi ai holocvasului.
Kaltenbrunner a afirmat că, în timpul războiului, nemţii aveau doar 13 lagăre principale („Stammlager”) (XI 268-269 [298-299]). Cele 300 de lagăre de concentrare ale acuzării au fost obţinute prin includerea, în listă, a lagărelor de muncă perfect normale. Cel de-al 13-lea lagăr, Matzgau, în apropierea Danzigului, a fost un lagăr special, deţinuţii căruia erau gardienii SS şi poliţiştii condamnaţi pentru crime împotriva deţinuţilor, cum ar fi maltratarea, acapararea bunurilor străine, furtul obiectelor personale, etc. La sfârşitul războiului, acest lagăr a ajuns în mâinile sovieticilor (XI 312, 316 [345, 350]).
Kaltenbrunner a spus că sentinţele pronunţate de instanţele de judecată SS şi de cele ale poliţiei erau cu mult mai aspre decât sentinţele pronunţate de alte instanţe de judecată pentru aceleaşi crime. SS a intentat multe procese împotriva membrilor săi pentru crime împotriva deţinuţilor şi încălcări ale disciplinei (XXI 264-291, 369-370 [294-323, 408-409]).
Interogatoriul de gradul trei era permis de lege doar în scopul obţinerii informaţiei cu privire la viitoarele activităţi ale mişcării de rezistenţă; folosirea acestuia pentru obţinerea mărturisirilor era interzisă. În timpul acestor interogatorii, era obligatorie prezenţa unui medic. Erau permise 20 de lovituri cu băţul peste fese goale; această procedură nu putea fi repetată mai târziu. Alte forme de „torturi naziste” includeau închiderea deţinutului într-o celulă întunecată sau statul în picioare în timpul unor interogatorii lungi (XX 164, 180-181 [184, 202-203]; XXI 502-510, 528-530 [556-565, 583-584]).
Kaltenbrunner şi mulţi alţi martori ai apărării au afirmat că metodele similare erau folosite de poliţia din întreaga lume (XI 312 [346]) şi că Germania a fost vizitată de oficiali respectaţi din rândurile poliţiei cu scopul de a studia procedurile germane (XXI 373 [412]).
Probele şi argumentele apărării cu privire la acest subiect şi la subiectele apropiate ocupă multe mii de pagini cuprinse în procesele-verbale ale şedinţelor Tribunalului, în depoziţiile date în faţa „comisiei” şi în cele 136.000 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ (XXI 346-373 [382-412], 415 [458], 444 [492]).
Kaltenbrunner a fost condamnat pentru conspiraţie cu scopul de a „linşa” piloţii aliaţi care bombardau populaţia civilă. Asemenea linşări ar fi fost ilegale, dar ele niciodată nu au avut loc. Mulţi piloţi au fost salvaţi din mâinile mulţimii înfuriate de poliţişti şi militari germani. Nemţii au refuzat să recurgă la asemenea metode din teama că aceasta va duce la masacrarea tuturor piloţilor paraşutaţi. Ca şi multe alte crime germane, această idee la fel a rămas fără efect (XXI 406-407 [449-450], 472-476 [522-527]).
O altă crimă comisă de Kaltenbrunner a fost responsabilitatea sa pentru aşa-zisul „ordin de glonte” („Kugelerlass”), un presupus ordin de împuşcare a prizonierilor de război cu ajutorul unui dispozitiv complicat de măsurare (inspirat, probabil, de aparatul lui Paul Waldmann, înzestrat cu o pedală, pentru dezbaterea creierului, vezi documentul URSS-52, VII 377 [416-417]).
„Ordinul de glonte”, documentul PS-1650, chiar dacă am presupune că acest document este autentic (ceea ce este puţin probabil; XVIII 35-36 [43-44]), este rezultatul unei traduceri incorecte: sensul ordinului este acela că deţinuţii care încearcă să evadeze trebuie să fie legaţi de o minge („Kugel”) de fier, şi nu să fie împuşcaţi cu un glonte (de asemenea, „Kugel”). Cuvântul „lega” apare în document, pe când cuvântul „împuşca”, nu (III 506 [565]; XXI 514 [568]; Gestapo Affidavit 75; XXI 299 [332]). Acest document a fost transmis prin teletip şi, deci, nu are semnătură (XXVII 424-428).
Noţiunea de „Sonderbehandlung” („tratament special”) este un exemplu al jargonului urât folosit de toţi birocraţii; aceasta se traduce cel mai bine ca „tratament de la caz la caz”. Kaltenbrunner a reuşit să arate că, într-un caz, aceasta se referea la dreptul de a bea şampanie şi de a lua lecţii de franceză. Acuzarea, pur şi simplu, a încurcat o staţiune de iarnă cu un lagăr de concentrare (XI 338-339 [374-375]). Staţiunea de iarnă apare în documentul PS-3839 (XXXIII 197-199) – „depoziţia scrisă dată sub prestare de jurământ”.
Cazul lui Kaltenbrunner apare aici: XI 232-386 [259-427]; XVIII 40-68 [49-80].
Wilhelm Keitel
Keitel a fost spânzurat pentru implicarea sa în atrocităţile, chipurile, comise în Rusia, precum şi pentru ordinul cu privire la comisarii sovietici („Kommissarbefehl”) şi ordinul „noapte şi ceaţă” („Nacht-und-Nebel”-Erlass). Probele împotriva lui Keitel constau, în marea parte, din Rapoartele „Comisiei Extraordinare de Stat pentru stabilirea şi investigarea atrocităţilor cotropitorilor germano-fascişti şi ale complicilor lor” (XVII 611-612 [663-664]; XXII 76-83 [90-98]). Acestea reprezintă nişte rezumate cu decizii finale, concluzii şi generalizări fără careva probe sau documente în sprijinul lor. În aceste „rezumate”, instituţiile militare sunt numite incorect şi confundate.
Printre documentele sovietice, în baza cărora Keitel a fost condamnat la moarte, se numără documentele URSS-4, 9, 10, 35, 38, 40, 90, 364, 366, 407 şi 470.
Documentul URSS-4 reprezintă „Raportul Comisiei Extraordinare de Stat cu privire la exterminarea de către hitlerişti a oamenilor sovietici prin infectarea lor cu tifos exantematic”. Responsabilitatea pentru aceste crime este atribuită guvernului hitlerist şi Comandamentului Suprem al Wehrmachtului. (Vezi, de asemenea, „Report on U.S. Crimes in Korea”, Peking (1952), în care se descrie folosirea de către americani a armelor bacteriologice.)
Documentele URSS-9, 35 şi 38 sunt, de asemenea rapoarte ale Comisiei Extraordinare de Stat.
Documentul URSS-90 reprezintă o sentinţă a tribunalului militar sovietic, în care se afirmă că „cotropitorii germano-fascişti au comis atrocităţi bestiale” şi care atribuie aceste crime Comandamentului Suprem al Forţelor Armate Germane.
Documentele originale nu se anexează, ordinele concrete nu se menţionează. Numele lui Keitel, de asemenea, nu se menţionează. Alte documente sunt nişte „copii certificate” (XVIII 9-12 [16-19]) ale documentelor care, chipurile, s-ar fi aflat în posesia sovieticilor.
Ordinul „noapte şi ceaţă” (XVIII 19-22 [27-30]) a fost emis pentru a oferi o alternativă împuşcării membrilor mişcărilor de rezistenţă. Acuzarea a recunoscut că împuşcarea unor asemenea persoane era legitimă (V 405 [456]), însă nemţii considerau că a-i condamna pe toţi la moarte nu este de dorit. Închisoarea era considerată o pedeapsă insuficient de aspră, pentru că toţi credeau că războiul se va termina în curând (XXI 524 [578-579]).
Ordinul cu privire la comisari a avut foarte puţin efect, parţial din acea cauză că era destul de dificil de stabilit cine anume este comisar (XXI 404-405 [446-447]; XXII 77 [91]).
Keitel continuă să fie învinuit, până în ziua de astăzi, că a blocat accesul la Hitler, adică a făcut astfel că la Hitler nu ajungeau anumite informaţii. Această acuzaţie, una extrem de ridicolă, este dezminţită pe paginile 645-661 [710-717] din volumul XVII.
Printre alte „probe” folosite împotriva lui Keitel se numără documentul PS-81 (citat de Jackson în discursul său iniţial) şi documentul URSS-470, o „copie certificată” (adică o copie făcută la maşina de scris şi certificată ca fiind „identică” cu „originalul”) a unui „document original” scris în întregime în limba sârbo-croată (!) care, chipurile, se afla în Iugoslavia, cu „semnătura” lui Keitel tipărită la maşina de scris (!). Nu s-a afirmat că Keitel înţelegea sârbo-croata, dar s-a declarat că aceasta este „traducerea” unui document scris în limba germană pe care iugoslavii nu l-au putut găsi (XV 530-536 [578-585]).
Cazul lui Keitel apare aici: X 468-658 [527-724]; XI 1-28 [7-37]; XVII 603-661 [654-717]; XVIII 1-40 [7-48].
Constantin von Neurath
Von Neurath a fost victima unui fals grotesc, documentul PS-3859. Cehii au retipărit un document autentic, făcând o mulţime de modificări şi adăugiri, şi au prezentat Tribunalului „fotocopia” „copiei” lor (cu semnăturile tipărite la maşina de scris). Documentul original se afla în Cehoslovacia.
În acest document, aproape totul este greşit, ceea ce nu este de mirare - aparatul birocratic german era o maşină foarte complicată. În multe documente ale acuzării, apar adrese incorecte, referinţe false şi note procesuale incorecte care nu bat deodată la ochi. Cu privire la documentul PS-3859, von Neurath a spus: „Îmi pare foarte rău, dar dvs. minţiţi” (XVII 67 [79], 373-377 [409-413]).
Von Neurath a fost condamnat pentru închiderea universităţilor cehe (conform dreptului internaţional, asemenea acţiuni din partea autorităţilor de ocupaţie nu constituie o crimă) şi împuşcarea a nouă studenţi cehi după o demonstraţie. Aceste „crime” au fost „dovedite” printr-un şir de documente: URSS-489 (o „copie conformă” certificată de cehi), URSS-60 (un raport al comisiei pentru investigarea crimelor „fasciste”, în care se aduc „declaraţiile” lui Karl Hermann Frank care nu au fost anexate la raport), URSS-494 (o „depoziţie scrisă dată sub prestare de jurământ” semnată de Karl Hermann Frank cu 33 de zile înainte de execuţia sa). Declaraţiile atribuite lui Frank în raportul comisiei sovietice, desigur, nu sunt semnate şi datate, iar documentele originale se aflau în Cehoslovacia (XVII 85-90 [98-104]).
O mare parte a „probelor” fabricate împotriva lui von Neurath, Schacht, von Papen, Raeder şi a altor inculpaţi a fost obţinută în baza depoziţiilor scrise ale unui bătrân diplomat american care, la acel moment, locuia în Mexic (documentele PS-1760; PS-2385; PS-2386; EC-451).
S-a declarat că acest diplomat, Messersmith, este prea bătrân pentru a se prezenta în sală de judecată (II 350 [387]), dar s-a negat că el era senil (II 352 [389]). „Probele” constau din opinii personale ale lui Messersmith cu privire la motivele şi caracterul altor persoane.
Cazul lui von Neurath apare aici: XVI 593-673 [649-737]; XVII 2-107 [9-121]; XIX 216-311 [242-345].
Franz von Papen
Von Papen a fost acuzat că a conspirat cu Hitler pentru a-l convinge pe Hindenburg să-l numească pe Hitler cancelar. Conform acestei teorii, von Papen l-a făcut, prin înşelăciune, pe Hindenburg să creadă că dacă aceasta nu va fi făcut, în Germania va izbucni război civil.
Cancelarul de atunci, generalul von Schleicher, a încercat, un timp, să guverneze ilegal şi anticonstituţional neavând suportul naţional-socialiştilor care au obţinut cea mai largă majoritate din istoria Reichstagului. Multe activităţi „ilegale” ale lui Hitler datează, de fapt, din perioada de guvernare a lui von Schleicher (XXII 102-103 [118-119]). Aceasta era unica alternativă la haosul din 41 de partide politice, fiecare dintre care reprezenta un anumit interes financiar privat.
În 1946, învingătorii democratici i-au spus lui von Papen, că, în 1933, el trebuia să prevadă intenţia lui Hitler de a iniţia „un război agresiv” şi să colaboreze cu von Schleicher pentru a guverna printr-o dictatură militară.
Ulterior, în timpul Puciului lui Röhm, von Schleicher a fost împuşcat. Aceste împuşcări erau considerate legale de către Hindenburg, ceea ce este confirmat de o telegramă în care el îl felicită pe Hitler (XX 291 [319]; XXI 350 [386]; 577-578 [636-637]; XXII 117 [134-135]). Von Papen, de asemenea, considera împuşcarea lui Röhm şi a adepţilor săi justificată de situaţia excepţională (XVI 364 [401]), dar, în acelaşi timp, credea că au avut loc multe alte ucideri nejustificate şi că datoria lui Hitler era de a efectua o investigaţie şi de a-i pedepsi pe cei vinovaţi. Aceasta, însă, nu s-a făcut.
La Nuremberg, acuzarea a recunoscut că programul partidului naţional-socialist nu conţinea nimic ilegal şi a fost aproape lăudabil (II 105 [123]). Partidul naţional-socialist a fost declarat legal atât de autorităţile de ocupaţie din regiunea Rin în 1925 (XXI 455 [505]) şi de curtea supremă a Germaniei în 1932 (XXI 568 [626]), cât şi de Liga Naţiunilor şi rezidentul general polonez din Danzig în 1930 (XVIII 169 [187-188]).
În 1933, nu era clar dacă armata îl va susţine unanim pe von Schleicher în confruntarea sa cu naţional-socialiştii care aveau dreptul legal de a guverna. Refuzul lui Hindenburg de a încălca constituţia (ceea ce, într-adevăr, putea duce la război civil) l-a adus pe Hitler la guvernare într-o manieră perfect legală (vezi, de asemenea, XXII 111-112 [128-129]).
Von Papen a fost acuzat de „acte imorale întru executarea Planului Comun”, cum ar fi tutuirea (!) ministrului de afaceri externe al Austriei Guido Schmidt. La aceasta, von Papen a răspuns: „Domnule David, dacă dvs. aţi fi fost vreodată în Austria, aţi fi ştiut că în Austria aproape toţi îl tutuiesc unul pe altul” (XVI 394 [435]).
Acţiunile lui von Papen care nicidecum nu puteau fi numite criminale au fost folosite pentru a dovedi „duplicitatea” inculpatului. Datorită citirii retrospective a gândurilor lui von Papen, în acţiunile sale a fost găsită rea-intenţie.
Uneori se afirmă că întrucât von Papen, Fritzsche şi Schlacht au fost achitaţi, Procesul de la Nuremberg a fost unul echitabil. Oricum, aceasta nu este adevărat pentru Procesul de la Tokio sau pentru alte procese la care nimeni nu a fost achitat. Se uită, de asemenea, că la procesele vrăjitoarelor din secolul XVII media sentinţelor de achitare era de 5-10%.
Cazul lui von Papen apare aici: XVI 236-422 [261-466]; XIX 124-177 [139-199].
Erich Raeder
Raeder a fost acuzat că a „conspirat” cu japonezi pentru a ataca SUA. Printre alte crime comise de Raeder se numără ascultarea discursurilor, prezenţa la conferinţe, cunoaşterea planurilor contingente şi acceptarea cadourilor de ziua sa de naştere din partea lui Hitler (ceea ce, desigur, dovedeşte „participarea voluntară a acestuia la Planul Comun”).
Raeder a demonstrat că americanii ştiau de viitorul atac asupra lui Pearl Harbour încă cu 10 zile înainte de acesta, în timp ce nemţii nu ştiau nimic (XIV 122 [137-138]).
Analiza gradului de pregătire militară a Germaniei şi a discursurilor lui Hitler făcută de Raeder va fi discutată în capitolul consacrat lui von Ribbentrop.
Cazul lui Raeder apare aici: XIII 595-599 [656-660], 617-631 [680-696]; XIV 1-246 [7-275]; XVIII 372-430 [406-470].
Joachim von Ribbentrop
Von Ribbentrop a fost spânzurat pentru semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov care a precedat şi a făcut posibil atacul asupra Poloniei. Ribbentrop şi-a justificat acţiunile prin aceea că, în decurs de 20 ani, din Polonia a fost expulzat un milion de nemţi, acest proces fiind acompaniat de o mulţime de atrocităţi. Tot acest timp, plângerile trimise la Curtea Mondială de la Haga şi la Liga Naţiunilor din Geneva au fost ignorate. Victimele erau nemţii etnici („Volksdeutsche”) cu cetăţenie poloneză care locuiau pe teritoriile transmise noului stat polonez prin Tratatul de la Versailles.
La 23 octombrie 1938, Ribbentrop le-a făcut polonezilor o ofertă pe care ambasadorul britanic la Berlin Neville Henderson a numit-o rezonabilă („o ofertă în spiritul Ligii Naţiunilor”). Ribbentrop a cerut efectuarea unui plebiscit în Coridorul Polonez, reîntoarcerea Danzigului (un oraş sută la sută german) şi construirea unei căi ferate duble extrateritoriale şi a unei şosele prin Coridor până la Prusia de Est care era, din 1919, separată de restul Germaniei şi putea fi accesată doar prin mare - o situaţie absurdă şi insuportabilă; cu alte cuvinte, era vorbă de un pod terestru până la Prusia de Est (X 260-269 [295-304]; 280-281 [317-318]; 367-369 [416-417]).
În schimb, polonezii urmau să primească privilegii economice mari: dreptul de a utiliza construcţiile portuare ale Danzigului şi de a exporta liber mărfurile lor prin acest port. Viitorul Coridorului urma să fie decis conform principiului de autodeterminare, polonezii urmau să primească ieşire la mare, iar Pactul de Prietenie germano-polonez (semnat de Hitler în 1934, în ciuda unei opoziţii germane puternice) urma să fie reînnoit pe o perioadă adiţională (XIX 362-368 [399-406]. (Versiunea aceloraşi evenimente în versiunea acuzării vezi aici: III 209-229 [237-260].)
Acesta era „planul nazist de cucerire a lumii” care a servit pentru aliaţi drept pretext pentru întregul război, incluzând, mai târziu, Pearl Harbour, Hiroshima şi Ialta.
În răspuns la propunerea germană, polonezii au declarat că orice modificare a statutului Danzigului va însemna război cu Polonia. A fost anunţată o mobilizare generală. Expulzările nemţilor au continuat şi de-a lungul frontierei polonezo-germane au început să apară tot mai multe lagăre de refugiaţi.
Ambasadorul polonez în Germania Lipski a declarat, la 31 august 1939, că el cunoaşte foarte bine situaţia din Germania, după ce a lucrat acolo de mai mulţi ani. El nu era interesat în nici-o notă sau propunere din partea Germaniei. În eventualitatea unui război, în Germania va izbucni revoluţie, şi armata poloneză va mărşălui triumfal până la Berlin (XVII 520-521 [565-566]; 564-566 [611-614]; XX 607 [661]).
Ribbentrop a afirmat că atitudinea polonezilor făcea războiul inevitabil; că problema Coridorului şi a expulzărilor trebuia să fie rezolvată; că atât pentru Hitler, cât şi pentru Stalin, teritoriile respective au fost cele pe care ţările lor le-au pierdut după un război dezastruos urmat de nişte tratate la fel de dezastruoase (X 224-444 [254-500]; XVII 555-603 [602-655]).
La Nuremberg, nemţii aveau doar o singură explicaţie pentru aceasta: polonezii şi englezii erau în contact cu aşa-zisa „rezistenţă” germană care îşi exagera foarte mult importanţa (XVII 645-661 [699-717]; XIII 111-112 [125-126]).
În calitate de martor, în sală de judecată a apărut traducătorul lui Hitler, Paul Schmidt, care a declarat că nemţii nu puteau să creadă că englezii vor intra în război pentru ceva ce ambasadorul lor a numit rezonabil. Conform lui Schmidt, s-a făcut un minut de linişte atunci când a fost primit mesajul despre declaraţia britanică de război, după aceasta Hitler întorcându-se la Ribbentrop şi spunând: „Ce să facem acum?” (X 200 [227])
Mărturiile lui Schmidt au aruncat lumină asupra faimoasei remarci atribuite lui von Ribbentrop, cum că evreii ar trebui să fie ucişi sau trimişi în lagăre de concentrare. Conform lui Schmidt (X 203-204 [231]), lucrurile au stat astfel: Hitler făcea presiuni asupra lui Horthy pentru ca acesta să ia măsuri mai dure împotriva evreilor. Horthy a spus: „Ce ar trebui să fac? Nu pot să-i ucid”. Ribbentrop a fost foarte iritat şi a răspuns: „Sunt două alternative: ori aceasta, ori internarea”. În procesul-verbal al şedinţei, aceasta a apărut ca: „Ministrul afacerilor externe a spus că evreii trebuie să fie ucişi sau trimişi în lagăre de concentrare”. La Nuremberg, aceste cuvinte au fost folosite împotriva lui Ribbentrop şi a celorlalţi inculpaţi, în ciuda mărturiilor lui Schmidt (un om respectat de toţi, care nu era membru al partidului nazist), conform cărora procesul-verbal al şedinţei era inexact (X 410-411 [462-463]).
Conform lui Ribbentrop, Raeder, Göring şi celorlalţi inculpaţi, cu excepţia lui Schacht, nemţii nu erau pregătiţi pentru război şi nu planificau nici-un fel de „agresiune” (XVII 522 [566-567]; XXII 62, 90 [76, 105]).
Invadarea Belgiei, Olandei şi Franţei nu poate fi numită agresiune, deoarece anume Franţa a declarat război Germaniei, iar Belgia şi Olanda permiteau avioanelor britanice să zboare deasupra teritoriului lor, în fiecare noapte, pentru a bombarda Ruhrul. Nemţii au protestat la aceasta în formă scrisă de 127 de ori (XVII 581 [630], XIX 10 [16]).
Göring, Raeder, Milch şi mulţi alţii au afirmat că, în 1939, Germania avea doar 26 de submarine atlantice cu un număr insuficient de torpile, în comparaţie cu 315 submarine în 1919 (XIV 26 [34]), şi cu un număr ridicol (conform definiţiei lui Milch) de bombe (XIX 4-5 [11-12]).
În mai 1939, Hitler i-a spus feldmareşalului Milch că producerea bombelor la o capacitate întreagă nu era necesară, deoarece nu va fi nici-un război. Milch a răspuns că capacitatea întreagă de producere a bombelor oricum ar putea fi atinsă doar peste câteva luni, deoarece aceasta ar cere timp. În cele din urmă, ordinul de trecere la capacitate întreagă de producere a bombelor a fost dat doar la 12 sau 20 octombrie 1939 (IX 50 [60-61]; XVII 522 [566-567]).
Forţele aeriene germane erau destinate pentru bombardări defensive ale obiectivelor specifice; până la 1938, nemţii cooperau cu ruşii şi englezii în schimbul informaţiilor tehnice cu privire la parametrii militari (IX 45-133 [54-153]; XIV 298-351 [332-389]).
Nemţii aşa şi nu au construit, nici măcar pe aproape, numărul de nave de luptă şi, în special, de submarine (XIV 24 [31]) care le era permis conform prevederilor Acordului Naval englezo-german din 1935 (XVIII 379-389 [412-425]). Acest acord a reprezentat o recunoaştere de către englezi a faptului că Tratatul de la Versailles era învechit. De asemenea, Hitler, în mod voluntar, a limitat armamentul naval german (XIX 224-232 [250-259]).
Atunci când a izbucnit războiul, multe nave mari de luptă germane erau în construcţie şi au trebuit să fie demolate, deoarece pentru finisarea lor era nevoie de mai mulţi ani (XIII 249-250 [279-280]; 620-624 [683-687]). Conform depoziţiei scrise a căpitanului uneia din cele mai mari nave de luptă germane „Gneisenau”, atunci când a început războiul, nava sa se afla într-o călătorie de instruire lângă Insulele Canare neavând pe bord careva muniţii (XXI 385 [425]).
Lui Hitler îi plăcea să-i inducă în eroare şi să-i sperie pe politicieni cu discursurile ilogice care erau în contradicţie atât cu ele înseşi (XIV 34-48 [43-59]; 329-330 [366]), cât şi unul cu altul (XXII 66-68 [80-81]). Din această cauză, până la 1941, note stenografice exacte niciodată nu se făceau (XIV 314-315 [349-350]).
Multe „discursuri ale lui Hitler” sunt falsuri totale sau parţiale (XVII 406-408 [445-447], XVIII 390-402 [426-439]; XXII 65 [78-79]).
Nemţii credeau că Tratatul de la Versailles nu îi mai obligă, deoarece prevederile acestuia (în particular, preambulul Părţii V) au fost încălcate atât de englezi, cât şi, în special, de francezi. Dezarmarea germană trebuia să fie urmată de o dezarmare generală (IX 4-7 [12-14]; XIX 242 [269], 356 [392]).
Hitler s-a oferit să se dezarmeze „până la ultima mitralieră”, cu condiţia ca celelalte state să procedeze la fel; Germania, însă, nu putea rămâne într-o poziţie slăbită pentru totdeauna, aşteptând să fie invadată şi distrusă în orice moment. Remilitarizarea Rinului i-a oferit Germaniei o frontieră naturală pentru apărarea Ruhrului şi ar fi fost o acţiune logică pentru orice guvern. Europa de Est râvnea la un conflict între statele puternic înarmate, Prusia de Est era lipsită de apărare, iar Polonia cerea în mod deschis părţi din Silezia de Sus (XII 476-479 [520-524]; XIX 224-232 [249-259]; XX 570-571 [623-624]).
Acordul franco-sovietic din 5 decembrie 1934 a încălcat Pactul de la Locarno, însă, la Nuremberg, încălcarea acestuia le-a fost atribuită nemţilor (XIX 254, 269, 277 [283, 299, 308]).
Nu era clar dacă ocupaţia restului Cehoslovaciei a încălcat Acordul de la München (X 259 [293-294]). Aceasta a avut loc din cauza că sovieticii construiau acolo aerodromuri, în colaborare cu cehi, pentru a transforma restul Cehoslovaciei într-un „portavion” de pe care Germania ar putea fi atacată (X 348 [394-395]; 427-430 [480-484]).
Roosevelt a declarat că interesele SUA se extind asupra întregii Emisfere de Vest, iar britanicii vroiau să transforme în dominioanele lor o jumătate din glob, aşa că interesele Germaniei, în mod sigur, puteau să se extindă asupra părţii vestice a Cehoslovaciei. De la Praga până la Berlin era o jumătate de oră de zbor şi, deci, acţiunile cehilor reprezentau o primejdie serioasă pentru securitatea Germaniei.
Trebuie de spus că nu există tratate care ar dura veşnic. Mai devreme sau mai târziu, orice tratat devine învechit şi este înlocuit cu unul nou. Aceasta, de regulă, se prevede în tratatul însuşi prin formula „rebus sic stantibus” („în circumstanţe neschimbate”). În 1935, Tratatele de la Versailles şi Locarno, în mod sigur, erau învechite.
Alfred Rosenberg şi Ernst Sauckel
Ca şi Frank, Rosenberg a fost acuzat de „furtul” şi „jefuirea” operelor de artă. Atât Rosenberg, cât şi Frank au menţionat că Germania era obligată să protejeze opere de artă, conform prevederilor celei de-a 4-a Convenţii de la Haga, iar pentru aceasta ele trebuiau să fie scoase din zona ostilităţilor. Operele de artă erau cu acurateţe ambalate, evaluate şi restaurate. Dacă nemţii într-adevăr vroiau să „fure” şi să „jefuiască”, atunci ei puteau să nu catalogheze aceste opere de artă, indicând informaţii despre numele şi adresa proprietarului, dacă acestea erau cunoscute.
Câteva opere de artă au fost apropriate de Göring, dar nu pentru uz personal, ci pentru muzeul pe care Hitler vroia să-l deschidă la Linz. Rosenberg a protestat împotriva acestei aproprieri, declarând că datoria sa este de a menţine colecţiile intacte până la sfârşitul războiului, în speranţa că va putea fi semnat un acord cu privire la aceste obiecte.
Rosenberg, a fost, de asemenea, acuzat de furtul miilor de vagoane de cale ferată cu mobilă. Mobila i-a aparţinut evreilor care şi-au părăsit casele odată cu intrarea nemţilor în Paris. Apartamentele evreieşti au fost sigilate pentru o perioadă de 90 de zile, după care bunurile care se aflau în ele au fost confiscate ca fiind abandonate, deoarece integritatea lor nu putea fi asigurată. Ulterior, acestea erau transmise nemţilor care au rămas fără case în urma bombardamentelor aliate. Şi în acest caz se spera că, la sfârşitul războiului, va putea fi încheiat un acord cu privire la aceste bunuri.
Ministerul lui Rosenberg primea un număr mare de plângeri, toate fiind examinate. Multe din ele au fost găsite ca fiind neîntemeiate. La Nuremberg, însă, s-a socotit că toate plângerile erau întemeiate. Scrisorile către Rosenberg au fost folosite împotriva sa în calitate de probă, deşi răspunsurile lui la aceste scrisori s-au pierdut. S-a decis că plângerile şi scrisorile dovedesc „participarea sa voluntară la Planul Comun”.
Rosenberg a fost acuzat că a conspirat cu Sauckel în scopul obţinerii „sclavilor” de pe teritoriile ocupate pentru economia de război. Rosenberg, Sauckel, Speer, Göring şi Seyss-Inquart au protestat la aceasta declarând că dacă nu ar fi fost blocada aliată, o asemenea „jefuire” şi „sclavie” nu ar fi fost necesară, că blocada maritimă a fost ilegală şi a cauzat şomajul de masă pe teritoriile ocupate şi că guvernele de ocupaţie pot cere plată în servicii, conform celei de-a 4-a Convenţii de la Haga cu privire la Război Terestru. „Sclavii” erau plătiţi cu aceleaşi salarii ca şi muncitorii germani supuşi muncii obligatorii. Funk a spus că „sclavii”, pe parcursul războiului, au transferat familiilor lor 2 miliarde de mărci din salarii (XIII 136 [153]). Seyss-Inquart a spus că în Olanda blocada a făcut 500.000 de şomeri, şi dacă aceştia nu ar fi fost asiguraţi cu muncă (fie pe bază voluntară, fie pe cea obligatorie), ei ar fi intrat în mişcarea de rezistenţă, ilegală conform dreptului internaţional. Ei erau destul de fericiţi să lucreze la fortificaţiile germane din Olanda, pentru că aceasta făcea mai puţin probabilă invazia aliaţilor prin Olanda (posibilitatea invaziei aliaţilor a fost, de asemenea, cauza deportărilor evreilor olandezi) (XV 662-668 [719-726]; XIX 99-102 [113-115]).
Fritzsche şi alţii au spus că „sclavii” puteau fi văzuţi deplasându-se liber în toate oraşele germane (XVII 163-164 [183-184]), că aceştia aveau o mulţime de bani şi controlau piaţa neagră (XIV 590 [649]). Mai mult ca atât, sute de mii de aceşti „sclavi” au refuzat să părăsească Germania după război, chiar dacă ţările lor au fost „eliberate”, iar Germania era devastată (XVIII 155 [172-173]). De asemenea, nu este adevărat că „sclavii” s-au răsculat la sfârşitul războiului (XVIII 129-163 [144-181], 466-506 [509-554]; XIX 177-216 [199-242]; XXI 471-472 [521-522]).
Sauckel a declarat că în Franţa recrutarea forţei de muncă pentru „munca de sclavi” era efectuată de guvernul francez şi de organizaţiile colaboraţioniste franceze. Mulţi vroiau să fie „obligaţi” pentru a scăpa de represalii din partea rezistenţei (XV 1-263 [7-290]), şi toţi primeau aceleaşi salarii, munceau în baza aceloraşi condiţii contractuale şi beneficiau de aceleaşi privilegii în domeniul ocrotirii sănătăţii ca şi muncitorii germani.
În ceea ce priveşte „jefuirea” teritoriilor ocupate, acolo, din contra, era necesar de a importa mult echipament valoros. În URSS, în timpul retragerii, ruşii au distrus aproape totul; atunci când nemţii, în timpul retragerii lor, îşi luau echipamentul pe care l-au adus anterior, aceasta a fost numită „jefuire” (IX 171-172 [195-196]).
Un exemplu al „plângerii” devenite o „crimă” a fost cazul când vizitatorii unui teatru au fost, chipurile, duşi în „sclavie”. Sauckel a investigat cazul timp de câteva luni şi a stabilit că era vorba despre un caz în care un antreprenor a întrerupt serata organizată pentru muncitorii săi pentru a-i transfera la un alt loc de muncă (XV 17-18 [25-26]).
Pe măsură ce situaţia se agrava, era nevoie de tot mai multă forţă de muncă. Dacă aliaţii aveau dreptul să confişte bunurile ţărilor neutre pe mare, atunci nemţii, la sigur, aveau dreptul să utilizeze resursele ţărilor ocupate pe uscat.
O altă acuzaţie împotriva lui Rosenberg a fost organizarea aşa-zisei „Heu Aktion” („Acţiunea de Fân”), în cadrul căreia, chipurile, au fost „răpiţi” şi duşi în „sclavie” 50.000 de copii. Atât Rosenberg, cât şi von Schirach au spus că acesta era un program de ucenicie, scopul căruia era evacuarea orfanilor din zonele de război (XI 489-490 [538-539]; XIV 501-505 [552-556]). Dacă orfanii nu erau evacuaţi de către ministerul lui Rosenberg, aceasta o făcea armata.
O acuzaţie similară a fost legată de organizaţia „Lebensborn”. Scopul acesteia, dacă ar fi să-i credem pe „istoricii” evrei handicapaţi mintal, era răpirea nou-născuţilor după măsurarea mărimii organelor lor de reproducere. În realitate, organizaţia dată a fost creată pentru a scoate stigmatul de nelegitimitate şi a ajuta familiile cu mulţi copii (XXI 654-664 din ediţia germană; aceste pagini au dispărut în ediţia americană; vezi, de asemenea, XXI 352 [389]).
Cazul lui Rosenberg apare aici: XI 444-599 [490-656]; XVIII 69-128 [81-143].
Hjalmar Schacht
Schacht reprezintă un caz anomal: acuzaţiile aduse împotriva sa se contrazic cu cele aduse împotriva celorlalţi inculpaţi. În timp ce ceilalţi au fost acuzaţi că au comis „acte imorale” care dovedesc „participarea lor voluntară la Planul Comun” (acceptarea cadourilor de ziua lor de naştere, ţinerea discursurilor cu ocazia zilei lor de naştere, fotografierea cu Hitler, semnarea legilor aprobate de şeful statului, încheierea acordului politic cu şeful statului) sau că nu şi-au îndeplinit obligaţia morală de a răsturna sau ucide şeful statului (o obligaţie care, evident, nu poate fi impusă prin lege), atunci Schacht a fost acuzat de toate aceste lucruri şi, în afară de aceasta, că şi-a încălcat jurământul de loialitate faţă de Hitler şi că l-a minţit pe Hitler! Aceasta a fost considerată drept dovadă a unei laşităţi deosebit de mari (XII 597 [652-653]).
Remarca lui Schacht cu privire la necesitatea de a minţi a fost citată din belşug pentru a dovedi duplicitatea nazistă; a fost uitat, însă, că persoana care trebuia să fie minţită era Hitler.
Schacht făcea o mulţime de glume cu privire la aceste acuzaţii şi a fost chiar mai sarcastic decât Göring. Lui Jackson, însă, i-a lipsit perspicacitatea pentru a realiza că Schacht face din el un clovn (XII 416-493 [454-539], 507-602 [554-658]; XIII 1-48 [7-58]; XVIII 270-312 [299-342]).
Minciuna lui Jackson, cum că el l-a făcut pe Schacht să „recunoască că a minţit”, a fost luată în serios de o mulţime de oameni care nu ştiau că Jackson era un mincinos înrăit (vezi, de exemplu, II 438 [483]; IX 500-504 [555-559]).
Baldur von Schirach
Von Schirach, fostul şef al organizaţiei pentru copii Hitlerjugend, a fost acuzat că a conspirat cu milioane de copii pentru a cuceri lumea într-o uniformă similară cu cea a boiscauţilor. În apărarea sa, s-a spus că conspiraţia cu participarea a milioane de oameni este o absurditate (XIV 360-537 [399-592]; XVIII 430-466 [470-509]).
Pentru a-şi realiza acest scop, „conspiratorii” practicau tragerea cu arme de calibrul 22 (XIV 381 [420-421]) şi cântau cântece vechi de 300 de ani (XIV 474 [521]).
La Nuremberg, crimele puteau fi găsite oriunde. Astfel, în cazul împotriva SA, un articol despre îngrijirea picioarelor a fost citat în calitate de probă a „intenţiei de a se angaja în război agresiv” (XXI 221-223 [248-250]).
Hans Marsalek l-a acuzat pe Schirach că acela ştia de atrocităţi. Marsalek este martorul care şi-a „amintit” de „mărturisirea” lui Ziereis (comandantul lagărului Mauthausen), la un an după ce Ziereis a murit; aceste „amintiri” (6 pagini de citate cuvânt cu cuvânt) au fost folosite împotriva lui Kaltenbrunner (XI 330-333 [365-369]; XIV 436-440 [480-485]).
O altă crimă a lui Schirach consta într-aceea că el era scund şi gras („un lider studenţesc scund şi gras a ţinut un discurs antisemit”, depoziţia scrisă a lui Georg Ziemer, PS-244, XIV 400-401 [440-441]). Schirach a respins această acuzaţie.
În calitatea sa de gauleiter al Vienei, Schirach, chipurile, recepţiona rapoartele făcute de „Einsatzgruppen”. Documentele în cauză sunt nişte fotocopii ale „copiilor conforme” făcute de persoane necunoscute pe o hârtie simplă, fără careva ştampile sau semnături, şi găsite îngropate într-o mină de sare de către sovietici (II 157 [185]; IV 245 [273]; VIII 293-301 [324-332]).
În aceste documente, Katyn apare ca o crimă germană (NMT IV 112, Einsatzgruppen).
Nemţii, chipurile, au ucis 22.000.000 (XXII 238 [270]) sau 12.000.000 (XXII 312 [356]) de oameni, după care corpurile au fost arse, iar documentele au fost îngropate. Însă, după cum se ştie, documentele ard cu mult mai uşor decât corpurile umane.
Schirach şi Streicher au fost induşi în eroare de o „fotocopie” a documentului lui Hitler, în care acesta „mărturiseşte” că a ordonat uciderile în masă (XIV 432 [476]; XII 321 [349]). Ţinând cont de faptul că Hitler era un geniu (X 600 [671-672), iar geniile nu ucid milioane de oameni cu gaze de eşapament ale motoarelor Diesel şi cu insecticide care necesită 24 de ore pentru a ucide molii (documentul NI-9912), se pare că importanţa acestui document a fost supraestimată. De fapt, acest document este tipic pentru Hitler: plin de limbaj violent, dar slab la conţinut. De asemenea, nu este clar dacă Hitler era cu mintea întreagă în 1945 (IX 92 [107]). „Mărturisirea” lui Hitler este o fotocopie „autentificată” (documentul 9 prezentat de apărarea lui Streicher, XLI 547).
Arthur Seyss-Inquart
Seyss-Inquart este un exemplu al modului în care acţiunile perfect legale au fost declarate crime atunci când au fost întreprinse de nemţi, în timp ce acţiunile identice sau acţiunile criminale conform propriului Statut al Tribunalului (cum ar fi bombardamentul Dresdenului, ilegal conform art. 6(b), XXII 471, 475 [535, 540]) au fost numite mici excese ale marii cruciade de eradicare a răului.
Conform dreptului internaţional, guvernele de ocupaţie por legifera astfel cum cred de cuviinţă (un drept aclamat de Tribunalul însuşi, XXII 461 [523], dar contrazis la XXII 497 [565-565]), şi supunerea faţă de autoritatea lor este obligatorie. Ele sunt în drept să introducă prestaţie de muncă în anumite limite, să confişte proprietatea de stat, să perceapă taxe pentru acoperirea costurilor ocupaţiei. Ele nu sunt obligate să tolereze rezistenţă armată, greve, publicarea ziarelor ostile sau să angajeze oficiali locali care nu se vor supune ordinelor lor.
Semnarea documentelor cu iniţiale sau transmiterea ordinelor nu constituie crime conform dreptului internaţional. La sfârşitul războiului, Seyss-Inquart a contribuit la prevenirea multor distrugeri care nu erau necesare şi care ar fi fost ilegale (XV 610-668 [664-726]; XVI 1-113 [7-128]; XIX 46-111 [55-125]).
În calitatea sa de Reichskomissar al Olandei, Seyss-Inquart a emis ordine de executare a membrilor mişcării de rezistenţă, după ce aceştia au fost condamnaţi la moarte pentru acte de sabotare sau rezistenţă armată - acţiuni ilegale conform Convenţiei de la Haga. Sentinţele erau executate dacă aveau loc acte noi de sabotare. La Procesul de la Nuremberg, aceasta a fost numită „executarea ostaticilor”. Termenul „ostatic”, însă, este incorect în cazul dat (XII 95-96 [108]; XVIII 17-19 [25-27]; XXI 526 [581], 535 [590]).
Acuzarea a recunoscut că asemenea acţiuni din partea nemţilor erau legale (V 537 [603-604]) şi membrii mişcării de rezistenţă puteau fi împuşcaţi (V 405 [455-456]).
A 4-a Convenţie de la Haga cu privire la Război Terestru din 18 octombrie 1907 conţine o clauză de participare universală (art. 2); beligeranţii care încalcă convenţia pot fi obligaţi la plata unei compensaţii (art. 3); bombardamentele „prin orice mijloace” ale oraşelor neapărate şi ale monumentelor culturale sunt interzise (art. 23, 25, 27, 56). Această convenţie nu a fost ratificată de Bulgaria, Grecia, Italia şi Iugoslavia, dar a fost ratificată de Rusia ţaristă.
Albert Speer
Speer a fost condamnat pentru folosirea milioanelor de oameni în calitate de sclavi în industria militară germană, unde aceştia erau forţaţi să doarmă în pisoare (documentul D-288, depoziţia scrisă a lui Wilhem Jäger, discutată în capitolul consacrat lui Höss) şi erau torturaţi în „boxe pentru torturi” produse în masă şi deghizate ca dulapuri pentru haine (documentul USA-897). Asemenea „deghizări” bizare îi permiteau acuzării să prezinte obiecte perfect normale drept dovadă a „atrocităţilor”.
Referitor la această acuzaţie, Speer a spus: „Consider că această depoziţie este o minciună... nu se poate de ponegrit poporul german într-un asemenea mod” (XVI 543 [594]).
Speer era acel gen de om care trăieşte bine sub orice regim. El totdeauna afirma că nu ştia nimic despre „exterminări”, dar a spus că ar fi ştiut dacă deţinuţii ar fi fost arşi prin intermediul bombelor atomice (o halucinaţie a lui Robert Jackson, XVI 529-530 [580]).
Speer a declarat că a avut un plan de asasinare a lui Hitler cu ajutorul unui gaz nervos extrem de sofisticat (XVI 494-495 [542-544]). Planul, însă, a eşuat, deoarece gazul putea să se formeze doar la temperaturi înalte (XVI 529 [579]).
Apropo, Zyclon-B (insecticidul care, chipurile, a fost folosit pentru gazarea evreilor) prezintă o problemă similară: lichidul trebuie să se evaporeze, şi dacă el nu este încălzit, aceasta necesită mult timp. În general, măiestria tehnologică şi avansarea industrială a nemţilor fac de-a dreptul ridicol orice gen de „Holocaust” cu folosirea insecticidului sau a gazelor de eşapament ale motoarelor Diesel.
Într-adevăr, ar fi fost cu mult mai greu de ponegrit poporul german, dacă nu ar fi existat astfel de persoane precum Albert Speer.
Cazul lui Speer apare aici: XVI 430-588 [475-645]; XIX 177-216 [199-242].
Julius Streicher
Streicher a fost spânzurat pentru „incitarea urii rasiale”, o crimă care devine tot mai populară. Cazul lui Streicher este remarcabil prin aceea că, aici, ţările care promovează separarea bisericii de stat şi libertatea opiniei şi presei s-au conspirat cu evrei şi comunişti pentru a spânzura un om pentru exprimarea opiniilor, incorectitudinea cărora nu a fost demonstrată.
Una din crimele lui Streicher a fost publicarea în ziarul său antisemit „Der Stürmer” a suplimentului despre „uciderile rituale” comise de evrei. Acuzarea a recunoscut în mod deschis că ilustraţiile de acolo sunt autentice (V 103 [119]), iar referirile din articol sunt corecte. Streicher s-a referit, printre altele, la cel puţin un savant recunoscut, dr. Erich Bischof din Leipzig, precum şi la procedurile judiciare moderne (IX 696-700 [767-771]). S-a decis că investigarea corectitudinii acestor referiri ar fi prelungit procesul în mod nejustificat, şi, prin urmare, nu s-a afirmat că articolul în cauză este incorect. În schimb, a fost efectuat un act de telepatie, şi Streicher a fost condamnat la moarte pentru presupusele sale gânduri şi motive.
Încă o crimă a lui Streicher consta într-aceea că el a numit Vechiul Testament „un roman criminal teribil” şi a declarat că „această „carte sfântă” este plină de omoruri, cazuri de incest, fraude, furturi şi indecenţe”. Nu a fost adusă nici-o probă care ar infirma acest punct de vedere (V 96 [112]).
Streicher este cunoscut ca fiind un „amator de pornografie”, „pervers sexual” şi „escroc”. În ceea ce priveşte „colecţia sa pornografică”, aceasta, la o examinare mai atentă, s-a dovedit a fi arhiva „Judaicii” din redacţia ziarului „Stürmer” (XII 409 [445]).
Acuzaţia de „perversiune sexuală”, asupra căreia au insistat cu înverşunare sovieticii, era bazată pe aşa-zisul raport al lui Göring, o investigare disciplinară de partid iniţiată de unul din numeroşii duşmani ai lui Streicher. În cele din urmă, această acuzaţie a fost retrasă la Procesul de la Nuremberg şi scoasă din procesul-verbal al şedinţei, iar lui Streicher i s-a spus că el nu este obligat să răspundă la careva întrebări legate de această acuzaţie (XII 330, 339 [359, 369]).
Acuzaţia de „escrocherie” era, de asemenea, bazată pe raportul lui Göring şi se referea la un singur caz legat de întreprinderea „Mars-Werke”. Persoana responsabilă pentru acuzaţiile din raport era, printr-o stranie coincidenţă, persoana responsabilă pentru procurare (V 106 [123]). În raport, se spune că acţiunile au fost întoarse, iar banii pe care Streicher a plătit pentru ele (5000 de mărci) i-au fost restituiţi lui după investigaţie.
Streicher le-a încredinţat managerilor săi gestionarea tuturor afacerilor sale, spunându-le: „Nu mă deranjaţi cu chestiuni de afaceri. Sunt alte lucruri mult mai importante decât banii”. Streicher a spus că ziarul său era publicat într-o mică casă luată în arendă, până la sfârşitul războiului. Acesta nu era un ziar de partid şi Streicher nu a avut nimic de-a face cu războiul.
Unul din angajaţii lui Streicher a apărut în sală de judecată în calitate de martor şi a declarat: „Oricine îl cunoaşte pe Herr Streicher aşa cum îl cunosc eu, ştie că Herr Streicher niciodată nu a luat nimic de la evrei” (XII 385-386 [420]).
A doua soţie a lui Streicher, Adele, a declarat în sală de judecată: „Consider că este imposibil ca Julius Streicher să fi procurat acţiunile într-un asemenea mod. Cred că el nici nu ştie cum arată o acţiune” (XII 391 [426]).
La Nuremberg, nu s-a afirmat că Streicher îşi scria toate articolele şi publicaţiile. Denumirea articolului „Trau keinem Fuchs auf grüner Heid, und keinem Jud’ bei seinem Eid”, tradusă de acuzare ca „Nu crede vulpea orice n-ai face şi nu crede jurământului unui evreu” (XXXVIII 129) a fost împrumutată de la Martin Luther.
Articolul „Der Giftpilz” („Ciuperca otrăvitoare”) a fost scris de unul din redactorii lui Streicher. Drept bază a acestuia, a servit celebrul caz al unui pedofil, industriaşul evreu Louis Schloss (XII 335 [364-365]).
Ulterior, Schloss a fost omorât la Dachau, ceea ce a devenit încă o „atrocitate nazistă”. Discutând moartea lui Schloss, acuzarea nu a menţionat nici măcar o singură dată că acesta îi abuza sexual pe copii; în schimb, s-a creat impresia că Schloss a fost omorât doar pentru aceea că era evreu (documentul PS-664, XXVI 174-187).
Nu a fost arătată nici-o legătură cauzală dintre convingerile antisemite ale lui Streicher, Frank sau Rosenberg şi comiterea unei careva crime. La fel, nu a fost dovedit că crima despre care mergea vorba (aşa-zisul „Holocaust”) a fost, în genere, comisă. Aceasta doar s-a presupus. La fel, s-a presupus că scrierile lui Streicher au contribuit la comiterea acesteia.
Streicher a făcut câteva remarci „foarte improprii” care au fost scoase din procesele-verbale ale şedinţelor şi pentru care el fost admonestat, cu acordul avocatului său Marx. Una din aceste remarci urma să apară pe pagina 310 a volumului XII al ediţiei tipărite, după paragraful cinci (pe pagina 337 a ediţiei germane, rândul 30), dar a fost scoasă de acolo. Aceasta, însă, poate fi găsită pe pag. 8494-8495 ale copiei mimeografice ale procesului-verbal al şedinţei. Streicher a spus:
„Dacă îmi permiteţi să termin acum cu descrierea vieţii mele, aceasta va fi o descriere a celor ce va arăta vouă, domnilor din Tribunal, că fără dorinţa guvernului se pot întâmpla lucruri care nu sunt umane, care nu corespund principiilor de umanitate.
Domnilor, eu am fost arestat şi, în timpul aflării mele la închisoare, cu mine s-au întâmplat lucrurile de care am fost acuzaţi noi, cei din Gestapo. Am stat în celulă fără haine timp de patru zile. Am fost ars. Am fost aruncat pe podea şi asupra mea a fost pus un lanţ de fier. Am trebuit să sărut picioarele unor negri care îmi scuipau în faţă. Doi bărbaţi de culoare şi un ofiţer alb îmi scuipau în gură, iar când eu nu am mai vrut s-o deschid, ei mi-au deschis-o cu un băţ de lemn, iar când am rugat să mi se dea apă, am fost dus la veceu şi mi s-a spus să beau de acolo.
La Wiesbaden, domnilor, unui doctor i s-a făcut milă de mine, şi eu declar aici că directorul evreu al spitalului s-a purtat corect. Declar aici, ca să nu fiu înţeles greşit, că oficialii evrei care ne păzesc aici, la închisoare, s-au purtat corect, iar doctorii care mă tratează, se poartă cu grijă şi tact. Din această declaraţie, puteţi vedea diferenţa, de până acum, faţă de acea închisoare.”
Încă o „remarcă improprie” a fost ştearsă după paragraful întâi al paginii 349 a volumului XII [pagina 379 din ediţia germană], dar ea apare în copia mimeografică a procesului-verbal al şedinţei pe pag. 8549: „Pentru a evita orice neînţelegere, sunt nevoit să spun că am fost bătut la Freising foarte tare şi am stat câteva zile fără haine, astfel încât mi-am pierdut patruzeci de procente din capacitatea auditivă, şi oamenii râd când eu întreb din nou. Nu pot face nimic cu faptul că am fost tratat într-un asemenea mod. De aceea, vreau să aud întrebarea încă o dată”.
La aceasta, locotenent-colonelul Griffith-Jones a răspuns: „Pot să vă arăt aceasta şi vom repeta întrebarea atât de tare cum doriţi”.
Întrucât aceasta era o chestiune bazată pe experienţa personală a lui Streicher şi nu pe zvonuri, este greu de înţeles de ce remarcile sale au fost scoase, în timp ce zvonurile favorabile acuzării au fost lăsate (de fapt, materialele acuzării constau, aproape în întregime, din zvonuri orale şi scrise). Dacă cei din acuzare nu au crezut mărturiilor lui Streicher cum că el a fost torturat, ei erau liberi să-l supună unui interogatoriu încrucişat pentru a descoperi posibilele discordanţe şi a arăta că el minte. În schimb, el a fost pur şi simplu admonestat, iar declaraţiile sale au fost scoase din procesele-verbale. Mai poate fi oare vorbă de dreptate, justiţie şi un proces echitabil?
Streicher a declarat că apelurile sale la „exterminarea” evreimii au fost provocate, în marea parte, de bombardamentele aliate şi de apelurile la exterminarea poporului german venite din cealaltă parte: „Dacă în America un autor cu numele Erich Kauffmann poate cere deschis ca toţi bărbaţii din Germania capabili de reproducere să fie sterilizaţi, cu scopul de a extermina poporul german, atunci eu zic: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Acesta este o întrebare pur teoretică şi literară” (XII 366 [398-399]).
Cazul lui Streicher apare aici: V 91-119 [106-137]; XII 305-416 [332-453]; XVIII 190-220 [211-245].
Return to ARTICLES PAGE
Return to CONTENTS PAGE
